Matei Bogdan

Publicat în 30 aprilie 2025, 19:20 / 91 elite & idei

+ Observator • + Social • sorin cucerai

Noi avem tendința (probabil naturală) să ne uităm la ortodoxie așa cum e predicată ea azi bunăoară de BOR sau de biserica rusă și să extrapolăm asupra trecutului discursul ultramisogin al bisericii de azi, concluzionând că asta e ortodoxia și că așa a fost dintotdeauna.

Tendința, cum am spus, e naturală: proiectăm în trecut valori ale prezentului și dăm automat cuvintelor vechi folosite și în prezent sensul care le e atribuit astăzi. Tendința asta ne duce adesea la concluzii greșite.

În cazul ortodoxiei, ea ne duce în mod cert la concluzii greșite.

Acatistele sunt acele imnuri bisericești care se ascultă stând în picioare (a-kathistos, ne-stând jos). Primul acatist compus vreodată este Acatistul Buneivestiri, considerat de aceea acatistul prin excelență.

Potrivit tradiției, el e atribuit lui Roman Melodul care l-ar fi compus în 626, pe vremea împăratului Heraclius, când un atac naval al perșilor și avarilor asupra Constantinopolului a sfârșit în dezastru ca urmare a unei furtuni. Furtuna respectivă a fost interpretată ca o intervenție militară miraculoasă a Fecioarei, Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos), care, în consecință, a fost slăvită ulterior printr-un imn acatist.

Imnul ăsta are o strofă faimoasă (un kontakion, sau, în româna bisericească, un condac) care sună astfel:

Τῇ ὑπερμάχῳ στρατηγῷ τὰ νικητήρια,

ὡς λυτρωθεῖσα τῶν δεινῶν εὐχαριστήρια,

ἀναγράφω σοι ἡ Πόλις σου Θεοτόκε.

Ἀλλ’ ὡς ἔχουσα τὸ κράτος ἀπροσμάχητον,

ἐκ παντοίων με κινδύνων ἐλευθέρωσον,

ἵνα κράζω σοιˑˑ• Χαῖρε, Νύμφη ἀνύμφευτε

În transliterare, textul arată astfel:

Ti ipermákho stratigó ta nikitíria,

os litrothísa ton dinón efkharistíria,

anagráfosi i Pólis sou, Theotóke.

All’ os ékhousa to krátos aprosmákhiton,

ek pandíon me kindínon elefthéroson,

ina krázo si – Khére, Nímfi anímfefte.

Traducerea englezească este următoarea:

Unto the Defender General the dues of victory,

and for the deliverance from woes, the thanksgiving

I, Thy city, ascribe Thee, O Theotokos.

And having your might unassailable,

deliver me from all danger

so that I may cry unto Thee:

Rejoice, O Bride unwedded.

(Pun în primul comentariu un link la Ti Ipermaho, fiindcă e o cântare absolut minunată, ca să vă faceți o idee cum sună imnul original.)

Acatistul Buneivestiri face parte și din imnografia BOR. În consecință, el a fost tradus și adaptat în română, pentru a putea fi cântat și în bisericile românești.

Condacul de care discutăm aici e cunoscut la noi sub numele de „Apărătoare Doamnă” și sună astfel: „Apărătoare Doamnă, pentru biruință, mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca aceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”

Două modificări importante sar imediat în ochi. Prima este că, în versiunea românească, a dispărut orice referire la Constantinopol. „Orașul tău” (i Pólis sou), Constantinopol, e înlocuit cu „noi, robii tăi”. Asta poate părea o modificare nesemnificativă: în fond, Constantinopolul nici măcar nu mai există, și atunci ce sens ar mai fi avut păstrarea textului original pentru un ortodox din secolul XX, de exemplu?

Dar modificarea asta nu e neapărat benignă. Ea poate sugera în mod subtil o preferință pentru ortodoxia neconstantinopolitană (adică pentru ortodoxia rusă – și e destul de probabil că traducătorul român s-a inspirat din traducerea rusească a acatistului). Spre deosebire de ortodocșii români, ortodocșii greci cântă până azi textul original chiar dacă orașul (Constantinopolul) a dispărut.

A doua modificare e și mai strigătoare la cer. În textul original, Theotokos e general (strategos) – sau, în fine, generăleasă, doar că în româna curentă „generăleasă” înseamnă mai degrabă soția generalului, nu o femeie general.

În textul românesc, ea e Doamnă (împărăteasă, basilisă). „Apărătoare generăleasă” devine, la ortodocșii români, „Apărătoare Doamnă”.

Ideea unei femei general e de neacceptat pentru biserica românească. O femeie, fie ea chiar și una cu statutul excepțional al Născătoarei de Dumnezeu, care să conducă bărbați – mai ales într-un domeniu considerat prin excelență masculin, cum e războiul?!? Așa ceva este de netolerat pentru bărboșii noștri.

Dacă, Doamne ferește, în bisericile românești s-ar cânta „apărătoare generăleasă”, ar face alde Becali atac de apoplexie. Unde mai pui că așa un imn ar băga în capul drepcredincioaselor idea că femeile ar putea ajunge generali și că ar putea conduce bărbați. Păi asta ar fi de-a dreptul un satanism elgibitisto-sexomarxist, potrivit preacuvioșilor ierarhi locali.

Dar uite că ortodocșii bizantini n-aveau nicio problemă s-o declare pe Fecioară general și s-o slăvească în această calitate de conducător militar. Ti ipermaho stratigo – ție, generăleaso care ne-ai apărat și ne aperi, ție ți se cuvine slava!

În istoria lor, bizantinii au avut împărătese – deci femei care conduceau bărbați – și nu s-au tulburat. Și să nu ne închipuim cumva că împărătesele bizantine erau niște diafane. Theodora, soția lui Iustinian, a stabilit că împărătesele trebuie să aibă parte de același protocol ca și împărații, pentru că au același rang.

În consecință, prosternarea în fața împărătesei a devenit obligatorie, așa cum era și cea în fața împăratului. Indiferent ce rang aveai și cât de puternic erai, când o vedeai pe împărăteasă te aruncai la pământ cu mâinile în lături (cum e și azi ritualul de tundere în monahism) și sărutai pantoful împărătesei fără să crâcnești.

Și, repet, uite că ortodocșii bizantini nu erau tulburați de așa putere a femeii.

Ba mai mult, bizantinii au avut și două împărătese-general – și nici asta nu i-a tulburat. Prima a fost Domnica, soția lui Valens, care s-a trezit cu bărbată-su mort în bătălia de la Adrianopole și a trebuit să organizeze ea retragerea armatei bizantine, ca să nu se transforme totul în dezastru. Și după asta a mai organizat și apărarea Constantinopolelui.

A doua a fost Irina Asenina, ale cărei calități de general au fost apreciate unanim de subalternii și de aliații ei militari, cu toții bărbați cu experiență în războaie.

Dar știți cine erau tulburați de toate lucrurile astea și de altele asemenea? Francii.

În 775 pe tronul bizantin ajunge Leon IV, din dinastia iconoclastă a Isaurienilor, alături de soția lui iconodulă Irina (Irina Atenianca, cunoscută ortodocșilor și sub numele de Sfânta Irina). În 780 Leon moare și Irina rămâne împărăteasă-regentă până în 790, când fiul ei devine major. Dar nici atunci nu se retrage, ci decide, peste doi ani, să fie co-împărat alături de fiul ei, căruia peste alți cinci ani îi scoate ochii (la propriu) pentru a domni singură până în 802.

Irina este prima împărăteasă bizantină care conduce imperiul cu puteri depline de împărat – deci prima femeie care guvernează în calitate de locțiitor al lui Hristos pe Pământ. Vor mai fi și altele, dar ea a fost prima împărăteasă-împărat, ca să zic așa.

În ciuda faptelor ei nu întotdeauna creștinești – vezi episodul cu detronarea forțată a fiului ei, de exemplu – Irina e considerată sfântă de către ortodocși pentru că a organizat sinodul de la Niceea din 787 (pentru ortodocși, ultimul sinod ecumenic) prin care a pus capăt revoltei iconoclaste și a reinstituit cultul icoanelor.

Bun, revin. Între 797 și 802 Irina a fost împărăteasă cu puteri de împărat. Bizantinii n-au avut nimic de obiectat. Nu mai văzuseră până atunci o împărăteasă cu puteri de împărat, dar nu li s-a părut ceva strigător la cer.

În schimb, papa Leon III a dat ochii peste cap și a declarat că sub nicio formă o femeie nu poate fi acceptată ca împărat. Prin urmare, a conchis el, tronul imperial este vacant. Așa încât s-a considerat perfect îndreptățit să-l ungă împărat pe Carol cel Mare, ocazie cu care a creat ex nihilo un imperiu nou: imperiul roman de națiune germană.

Bizantinii au strigat pe bună dreptate „trădare!” și „huo, uzurpatorule!”, dar, cum știm, n-au avut ce face. Istoria s-a scris mai departe cum s-a scris.

În orice caz, Becali și bărboșii pravoslavnici care scuipă misoginisme în spațiul public sunt în realitate – acum lucrul sper să fie evident – urmașii lui Leon III și al francilor, nu al bizantinilor.

În chestiuni referitoare la gen, ideologia oficială bizantină, inclusiv cea religioasă (deci ortodoxă), s-a întemeiat întotdeauna pe două principii reciproc contradictorii.

Primul era cel moștenit din imperiul roman precreștin, dar asumat ca atare și în teologia oficială (vezi Pavel, de exemplu), potrivit căruia femeia este natural inferioară bărbatului – principiul misogin prin excelență. Potrivit lui, o femeie nu poate conduce un bărbat. E principiul invocat de Leon III când a declarat vacant tronul constantinopolitan.

În virtutea principiului ăstuia, femeile erau excluse din administrația publică, din armată și din ierarhia bisericească.

Al doilea principiu, produs exclusiv al creștinismului (afirmat, culmea, tot de Pavel) și preluat preponderent de bizantini (deci de ortodocși) era cel al egalității în spirit între bărbați și femei.

În virtutea acestui al doilea principiu bizantinii nu erau tulburați de existența împărăteselor, nu s-au revoltat când Theodora a pretins ca protocolul valabil pentru împărați să fie valabil și pentru împărătese (lucru care a devenit normă pentru toate împărătesele de la ea încolo), nu au dat ochii peste cap dacă se dovedea că vreo împărăteasă are talent militar (dar asta doar în cazul împărăteselor, nu și al altor femei) și nici nu s-au scandalizat când vreo împărăteasă își aroga puteri de împărat.

În virtutea aceluiași principiu toate femeile bizantine, indiferent de originea socială, aveau drept de divorț, drept de proprietate sau drept de a încheia contracte și de a efectua tranzacții financiare sau comerciale.

La căsătorie, zestrea femeii era administrată de soț, care nu avea dreptul de a o vinde sau de a o înstrăina, integral sau în parte, fără acordul soției. În caz de divorț, zestrea revenea înapoi femeii. În afară de zestre, orice altă proprietate a soției era administrată direct de ea, fără să fie nevoie de niciun acord al soțului.

Femeile puteau lucra fără acordul soțului sau al vreunei rude de sex masculin, mergeau liber prin oraș – și, în general, nicăieri pe teritoriul imperiului nu vedem aplicat oribilul principiu al minoratului femeilor. Iar acolo unde e invocat – cu excepția excluderii din administrație, din armată și din ierarhia bisericească – e aplicat pentru a limita puterea bărbatului asupra femeii, nu pentru a o întări.

De exemplu, societatea bizantină e prima societate europeană în care violul e condamnat penal, fiind interpretat ca abuz de putere asupra celui mai slab.

Principiul inferiorității femeii era aplicat aproape invariabil sub forma „femeia e mai slabă, deci trebuie să fim mai îngăduitori cu ea; asprimea o rezervăm bărbaților”, adică exact pe dos decât e el aplicat în societățile și în mediile propriu-zis misogine.

Femeia nemăritată putea întreține relații sexuale cu orice bărbat, inclusiv cu unul căsătorit, fără să fie pedepsită pentru asta. Bărbatul, în schimb, avea mult mai puține opțiuni nepenalizabile.

În caz de adulter, era permisă (nu neapărat și încurajată) uciderea bărbatului adulterin, dar niciodată a femeii – lucru care trebuie să fi fost extrem de neliniștitor pentru un soț fustangiu. Ideea de femicid, specifică societăților propriu-zis misogine, era de neconceput pentru un bizantin.

Prostituția nu era condamnată penal, doar proxenetul suferea rigorile legii. Iar dacă o femeie măritată din clasele de jos era ținută, în virtutea meseriei ei (bunăoară ca hangiță sau ca actriță) să întrețină relații sexuale cu alți bărbați, ea nu se făcea vinovată de adulter nici în ochii legii, nici în canoanele bisericești (care inspirau legea).

Interpretat astfel („femeia e mai slabă, deci trebuie tratată cu îngăduință”), principiul inferiorității femeii în raport cu bărbatul devine cumva compatibil, în sens operational, cu principiul egalității în spirit dintre bărbați și femei, iar asta face posibilă o societate tolerantă și relativ liberă, în care femeia poate respira.

Pentru că n-ar trebui să uităm un lucru: veșnicia s-o fi născut ea la sat, nu putem ști sigur, dar cu certitudine ortodoxia s-a născut la oraș – în Constantinopol, în Alexandria, în Efes și Niceea, în mari centre urbane.

Din zona neurbană vin francii, care au devastat Constantinopolul în 1204, și urmașii lor bărboși de azi. Iar francii au devenit bogați și influenți, în timp ce imperiul bizantin s-a prăbușit. Așa că drepturi pe care femeia bizantină le avea în secolele VI, VIII sau XI au redevenit accesibile în Europa abia odată cu secolul XX.

Între timp, biserica ortodoxă a rămas ortodoxă doar cu numele. Pe frontispiciul clădirii scrie în continuare „ortodoxie”. Dar în clădire n-a mai rămas niciun ortodox propriu-zis, ea e ocupată acum de țăranii franci ai papei Leon III care-și zic ortodocși dintr-un pur accident geografic: alde Becali și asociații. Ei nu mai știu nimic de generăleasa Theotokos, apărătoarea Constantinopolelui.