Suntem invitați insistent să mâncăm local, să ne-mbrăcăm local, să nu mai călătorim. Poftești la un pecorino sard? Pune-ți pofta-n cui, neoliberalule! Vrei o bere belgiană? Ești dușmanul planetei. Îți plac blugii de la nu știu ce marcă olandeză? Huo, elitistule! Șamd.

Mai bine să cultivăm ceapă și ridichi în grădina din fața blocului. Să ne-ncălțăm de la băiatul ăla care pingelește pantofi lângă piața de cartier.

Suntem invitați să nu vrem mai mult, să ne mulțumim cu ce-avem, să nu visăm, să ne placă orașul/orășelul/satul nostru și-atât.

Trec peste faptul că ideologia asta creează false dihotomii: de ce nu mi-ar plăcea și pecorino, și piața de cartier? Dar ultranaționalismul ăsta economic, livrat ca supremă virtute, se transformă foarte repede și foarte ușor în ultranaționalism de celălalt fel, în xenofobie și șovinism.

Așa că o bună parte din mantrele „noului ecologism” e de fapt criptofascism, când nu fascism evident.

Și nu, nu echivalez ecologismul cu fascismul. Spun doar că o parte din ce ni se vinde azi ca ecologism e în realitate fascism mascat: o pledoarie împotriva libertății de a alege, a libertății de mișcare, a libertății de asociere dincolo de frontiere de orice tip.

Pe scurt, o invitație (tot mai fermă) de a nu mai fi „cetățeni ai lumii”.