Avem o țară: o Românie democratică și inclusă în lumea occidentală. De acord, nu avem cea mai sofisticată democrație, avem una mai de pe Temu, așa: mai șchioapă, mai pricăjită, cu respirația mai scurtă. Dar, chiar și așa, miliarde de oameni încă trăiesc în regimuri prin comparație cu care cel românesc e o lumină.

Nu suntem cei mai liberi oameni din lume. Există destule țări ai căror cetățeni se bucură de libertăți semnificativ mai extinse. Dar, chiar și așa, suntem liberi. Trăim în libertate. Spre deosebire de cel puțin jumătate din populația planetei.

Am vrut să ajungem aici, și am ajuns. E drept, am avut și noroc, lucrurile nu au depins doar de voința noastră. Alții încearcă cel puțin la fel de tare ca noi să ajungă aici și, vedem cu ochiul liber, încă nu reușesc. Iar alții, de prin alte colțuri ale lumii, nici măcar nu îndrăznesc să încerce.

Asta e țara pe care o avem: o democrație liberală integrată în Occident.

Când țara asta e atacată, principala obligație morală e s-o aperi. Obligația asta bate orice altceva. Cu cine s-o aperi? Cu oricine altcineva care e dispus s-o facă, indiferent cine e, indiferent ce-a făcut înainte de atac și indiferent ce crezi despre el. Dacă, prin miracol, învie Ceaușescu și-ți zice „prietene, am eu niște butoane de pe vremea când eram președintele RSR și știu cum să apăs pe ele ca să-i opresc pe-ăștia”, o aperi cu Ceaușescu, chiar dacă în decembrie 89 l-ai împușcat.

Dacă îți vine un batalion de securiști torționari deconspirați de CNSAS și-ți zice „știm să-i oprim și vrem să-i oprim”, o aperi cu securiștii torționari deconspirați de CNSAS. La urma urmei, dușmanul nu e o zână care te atacă cu citate din Suetoniu și din Baudelaire. Nu, el te atacă deja cu bande de interlopi.

Ideea e simplă. Când e război și trebuie să-ți aperi țara, nu mai poți să zici „a, stai puțin, mie nu-mi place tancul ăsta, ba chiar mă și scârbește întrucâtva”. Plm, ăsta e tancul, cu el mergi la război.

Și nu mai contează nici cum de-ai ajuns să poți fi atacat. Asta e o discuție perfect legitimă, dar pe timp de pace. Dacă în război dușmanul te-a prins, din vina ta, fără chiloți pe tine, aia e: pui mâna pe pistol și te duci după el în pula goală – și vezi tu mai târziu de unde poți să faci rost de o pereche de chiloți.

Bun, asta pe timp de război. Pe timp de pace, când țara e bine mersi și nu are decât probleme curente, îți poți permite partizanatul politic: ești liber să-ți placă de candidatul X sau de partidul Y și să nu poți suferi partidul Z. E perfect normal și, cel puțin până la un punct, întrutotul legitim. La urma urmei, vorba lui Churchill, pentru asta am dus războiul: ca să avem libertatea de a nu fi de acord unii cu alții.

Dar când, pe timp de război, păstrezi aceeași mentalitate partizană care e naturală pe timp de pace, te transformi automat într-un idiot util al dușmanului. E ușor să se întâmple asta dacă nu înțelegi diferența dintre cele două planuri.

Iar când, din postura de idiot util, ajungi să demolezi unul dintre centrele de comandă ale apărării (în uralele dușmanului), te transformi instantaneu în trădător de țară. Fiindcă tocmai ai distrus, din pur partizanat electoral, un element important din rețeaua de apărare. I-ai făcut dușmanului un serviciu pe care nici măcar nu îndrăznea să ți-l ceară și pentru care oricum nu-ți va mulțumi niciodată.

Suntem în război. Cum se va termina, nu mai știu. Până ieri știam, dar acum nu mai știu. E în continuare perfect posibil să câștigăm noi, după cum e la fel de posibil, de ieri încoace, să câștige ei.

Însă chiar și așa, un lucru tot e cert. Indierent cum se va termina, tabăra mea nu și-a trădat țara.