De cealaltă parte avem așa:

– o campanie continuă și susținută de denigrare a protestelor, a protestatarilor și a ONG-urilor;
– o campanie continuă și susținută care pretinde că legile justiției nu schimbă de fapt nimic (caz în care nu se înțelege deloc de unde încăpățânarea de a schimba și urgența cu care sunt promovate schimbările);
– o campanie constantă și susținută de înfierare a UE, a SUA și a presupusului „stat paralel”;
– o campanie concentrată exclusiv pe eșecurile DNA, prezentate în așa fel încât să genereze ideea că ele sunt definitorii și că în România justiția în general este eminamente abuzivă (mai ales când se ocupă de politicieni).

În legătură cu toate astea am de făcut un comentariu politic.

Dreapta românească (mă refer aici la dreapta economică, nu la cea naționalistă) are multe păcate – cele mai grave fiind strategia salariilor mici ca avantaj competitiv al României, refuzul de a adopta politici de combatere a sărăciei într-o țară care geme de sărăcie, discursul anti-asistați și disprețul față de electoratul PSD.

Dar, în ciuda păcatelor ei, dintre care unele foarte grave dacă e să judecăm în termeni pur umani, dreapta românească a avut încă din 1990 instincte impecabile când a venit vorba de apărarea democrației liberale ca regim politic.

Ori de câte ori democrația liberală a fost pusă în pericol, dreapta românească a reacționat imediat.

Stânga românească, în schimb (mă refer la cea din societatea civilă, fiindcă stângă politică nu avem), are intervenții adesea admirabile când vine vorba de drepturile celor marginalizați.

Cu toate astea, ea suferă – de când a apărut și până azi – de o indiferență crasă față de valorile democrației liberale și de o infernală lipsă de inteligență strategică. Asta se întâmplă, cel mai probabil, din cauză că stânga românească stă închisă într-o concepție tiermondistă despre lume, din care refuză cu încăpățânare să iasă.

Stânga românească are doar strategii discursive – așa a învățat ea de la niște intelectuali țicniți, în care crede orbește. Asta face ca ea să fie obsedată exclusiv de sabotarea „discursului hegemonic” al dreptei economice – de unde anti-anticomunismul și anti-anticorupția, două enormități colosale.

În consecință, nu te poți baza pe stânga când democrația liberală e pusă în pericol – stânga noastră nici măcar nu sesizează când e pusă în pericol democrația liberală: dimpotrivă, fix în momentele alea ea e fericită fiindcă i se pare că se destructurează „discursul hegemonic”.

Asta, pe lângă că e oribil, e de=a dreptul înfricoșător – și tocmai orbirea asta a stângii face ca inițiativele ei admirabile să pice în gol.

Când democrația liberală e pusă în pericol iar tu nu doar că nu sesizezi asta, dar te mai și bucuri din motive aiuritoare în loc să ajuți la apărarea ei, ești tratat ca un dușman al democrației și nimeni nu vrea să audă ce ai de spus – chiar și atunci când ce ai de spus e interesant, important sau chiar admirabil.

Și când nimeni nu ascultă ce ai de spus, șansele de a convinge pe cineva de lucrurile de care chiar merită să fie convins scad dramatic. De-asta spuneam că stânga românească suferă de o lipsă infernală de inteligență strategică.

Comportamentul ei în aceste zile când democrația liberală din România e pusă în pericol grav este cu totul dezgustător. Iar peste dezgustul ăsta oamenii trec cu greu – de fapt, nu au niciun motiv să treacă peste el.

PS Ca să nu existe dubii, când vorbesc despre stânga românească mă refer la toată stânga – și la cea de tip CrtiticAtac, și la cea de tip Demos.