Matei Bogdan
Publicat în 23 noiembrie 2022, 12:12 / 41 elite & idei

Sorin Cucerai: România – regimul comunist versus cel democratic – și o explicație a noului val nostalgic/iliberal

Sorin Cucerai: România – regimul comunist versus cel democratic – și o explicație a noului val nostalgic/iliberal

[Text lung. În rezumat, actualul val iliberal și nostalgic vine din prea marele decalaj dintre dezvoltarea economică și nivelurile de venit, combinat cu un decalaj economic din ce în ce mai mic între România și țările vestice.]

Din punct de vedere al drepturilor civile și politice, nu există nicio comparație între România de acum și cea comunistă. E diferența dintre o lume fără drepturi și una în care drepturile sunt recunoscute și respectate cel puțin la un nivel rezonabil.

Din perspectiva drepturilor economice și sociale, lucrurile sunt (doar) puțin mai nuanțate. Drepturile propriu-zis economice – dreptul la grevă, la alegerea locului de muncă, la organizare sindicală, la negocieri colective, la asigurare în caz de șomaj șamd – devin recunoscute și respectate abia după comunism, la fel ca drepturile civile și politice.

Constituția RSR prevedea că munca e un drept dar și o obligație. Prin asta regimul se asigura că obligația bate dreptul, așa încât nu puteai să alegi unde să lucrezi: erai repartizat, fie că-ți convenea sau nu, iar la locul de muncă unde erai repartizat nu puteai negocia nimic. Dacă refuzai repartiția, nu erai declarat șomer ci erai arestat pentru parazitism (fiindcă munca era o obligație), deci nu-ți permiteai să faci nazuri: unde te aloca regimul, acolo stăteai. 

În cazul drepturilor sociale, accesul la o locuință era semnificativ mai ușor decât acum. Locuința putea fi un apartament decent într-un bloc relativ nou (ceea ce era ok), într-o garsonieră confort 2 sau 3 (groaznic), sau într-un cămin de nefamiliști (culmea groazei). Calitatea locuirii nu era neapărat cine știe ce, de multe ori era chiar proastă sau foarte proastă (locuințele confort 2 și 3 sau căminele de nefamiliști), dar accesul la o locuință era mai ușor de asigurat decât azi (când gradul de suprapopulare a locuințelor e printre cele mai ridicate din UE).

Accesul la educație și la servicii medicale era comparabil cu cel de acum, cu un plus totuși pentru comuniști în zona rurală (fiindcă regimul putea să aloce învățători, profesori și medici oriunde voia – vezi mai sus).

La fel, accesul la servicii de turism intern (în special turism social, prin așa-zisul „sindicat” sau prin uniunile cooperatiste) era mai ușor decât acum. Azi, turism social nu mai organizează decât Biserica.

Una peste alta, și în cazul drepturilor economice și sociale regimul democratic iese pe plus prin comparație cu cel comunist, dar nu la fel de pregnant ca în cazul drepturilor civile și politice. Plusurile vin mai ales din zona drepturilor economice, iar minusurile din cea a drepturilor sociale.

În privința dezvoltării economice, iarăși nu există termen de comparație. PIB-ul României în 1989, anul cel mai bun din istoria regimului comunist, a fost de 42 de miliarde de dolari. În 2021, PIB-ul nostru a fost de 284 de miliarde de dolari – de 7 ori mai mare. 

România comunistă era a doua cea mai săracă țară din Europa, după Albania – practic o țară din lumea a treia, o lower-middle income economy. Azi, România e o high-income economy, cea mai mare putere economică din sud-estul Europei (sau a doua cea mai mare dacă extindem puțin zona și includem și Polonia). 

La fel nu există comparație în privința dezvoltării umane. Rata mortalității copiilor până în 5 ani și cea a mortalității materne, de exemplu, erau la cote revoltătoare pentru o țară europeană -–și de zeci de ori mai mari decât cele din prezent. În 1980, de exemplu, rata mortalității infantile era de 4,15%. În 2021, ea scăzuse la doar 0,66%.

În deceniile 7 și 8 ale secolului trecut, indicele dezvoltării umane a oscilat între 0,4 și 0,46, un nivel specific țărilor sărace. La urma urmei, cu un PIB de cel mult 40 de miliarde de dolari, nici nu aveai de unde să produci un nivel de trai cât de cât rezonabil. Astăzi indicele dezvoltării umane al României este de 0,82 – țara noastră fiind inclusă în categoria very high human development.

Sunt doar două domenii în care regimul comunist e net superior ca performanțe celui democratic. 

Primul, de departe, e ritmul de creștere al ratei de urbanizare. Comuniștii au preluat o țară subdezvoltată, cu o rată de urbanizare de 24%, și au dus urbanizarea la 52% în 40 de ani. Democrații au subperformat masiv la capitolul ăsta: în 30 de ani, rata de urbanizare a crescut de la 52% la 56-57%, adică infim prin comparație. 

În mod normal, dacă țara (și mai ales elita ei politică și intelectuală) ar fi fost mai puțin conservatoare și agrar-paseistă, România ar fi trebuit să fi ajuns până acum la o rată de urbanizare de cel puțin 75%. Suntem încă foarte departe de nivelul ăsta.

Al doilea domeniu în care comuniștii au performat mai bine decât democrații e, paradoxal, combaterea sărăciei extreme. România comunistă era o țară săracă, infinit mai săracă decât România de acum, dar cu un nivel foarte scăzut al sărăciei extreme.

În 1989, doar 0,16% dintre români trăiau cu echivalentul a mai puțin de un dolar pe zi. În 2019, procentul ajunsese la 0,42% – asta după ce între 2004 și 2013 procentul a fost de 0%.

În 1989, 0,63% dintre români trăiau cu echivalentul a mai puțin de 3,65 de dolari pe zi. În 2019, procentul crescuse la 4,73%.

Din nou, în 1989 3,77% dintre români trăiau cu echivalentul a mai puțin de 6,85 de dolari pe zi. În 2019, procentul sărise la 10,93%.

În fine, în 1989 doar 15% dintre români trăiau cu echivalentul a mai puțin de 10 dolari pe zi. În 2019, procentul era de 19,9%.

În materie de sărăcie (extremă), anii ’90 au fost catastrofali, practic comparabili cu primii ani postbelici. În 1994, 0,72% dintre român trăiau cu echivalentul a mai puțin de un dolar pe zi; 38,65% trăiau cu echivalentul a mai puțin de 3,65 de dolari pe zi; 84,6% trăiau cu echivalentul a mai puțin de 6,85 de dolari pe zi; și 95% trăiau cu echivalentul a mai puțin de 10 dolari pe zi.

Practic anii ’90 au fost anii unei catastrofe umanitare, cu condiții de trai semnificativ mai proaste chiar și decât cele din perioada ultimelor decenii comuniste. Iar 1994 a fost anul de vârf al acestei catastrofe.

(Ar fi totuși de notat aici că perioada 1990-1996, deși postcomunistă, a fost ultima perioadă autoritară/nedemocratică din istoria recentă a României. Primele alegeri libere și corecte din istoria României – din întreaga istorie a României, de la unirea Principatelor încoace – au avut loc abia în 1996. Abia din acel moment încoace România a devenit – și, cel puțin până în prezent, a rămas – o democrație).

*Dacă vă interesează și sărăcia non-extremă: în 1989, 94% dintre români trăiau cu echivalentul a mai puțin de 30 de dolari pe zi (asta ca să înțelegem nivelul de trai de atunci). În 1994 procentul crescuse la 100%, iar în 2019 scăzuse la 79%. Tot în 1989, 99% dintre români trăiau cu echivalentul a mai puțin de 40 de dolari pe zi. În 1994 procentul ajunsese, evident, la 100%, iar în 2019 scăzuse la 90%.

De notat și că între 1995 și 2016 procentul românilor care trăiau cu echivalentul a mai puțin de 30 sau 40 de dolari pe zi a rămas relativ constant și extrem de ridicat: în jur de 99%. Doar din 2017 încoace procentul începe să scadă.

Bun, astea sunt datele obiective. Ne ajută ele să înțelegem procentul semnificativ (și, aparent, în creștere) de nostalgici ai comunismului și de contestatari ai democrației liberale atât dinspre stânga radicală, cât și (mai accentuat la noi) dinspre dreapta radicală? Eu zic că da.

Unele dintre cauzele fenomenului ăstuia sunt mai degrabă superficiale – în sensul că pot explica nostalgia, dar nu și creșterea ei, mai ales după 30 de ani de postcomunism.

De exemplu, există oameni care nu sunt impresionați de drepturile civile și politice, ba chiar dimpotrivă: nu doar că ar putea trăi fără neliniști majore într-un regim autoritar, dar se simt și inconfortabil într-un regim al drepturilor și libertăților, fiindcă asta le contrazice instinctele autoritariste. De regulă ei sunt și cei care contestă evidența dezvoltării economice colosale a României în ultimele două decenii.

Mai sunt și cei care preferă să se concentreze (aproape) exclusiv pe drepturile sociale – și, în consecință, nu văd cine știe ce progrese, ba chiar văd regrese (acces mai scăzut la locuințe, acces mai scăzut în rural la educație și servicii medicale).

În fine, sunt și cei care au trăit ca adolescenți sau copii în infernul anilor ’90, care și-au văzut părinții zbătându-se și cărora orice criză le reactivează traumele. În orice caz, e important să înțelegem că, dacă pentru decrețeii timpurii (cei născuți între 1967 și 1975, să zicem), evenimentul politic fondator a fost Revoluția, cu credința că libertatea e mai valoroasă decât orice altceva, evenimentul politic fondator al decrețeilor târzii (cei care la Revoluție aveau cel mult 12-13 ani) a fost sărăcia abjectă a anilor ’90 și suferința părinților lor.

În cazul ăstora trei categorii e de așteptat să se manifeste anumite forme de nostalgie față de comunism, sau cel puțin de scepticism față de democrație.

Dar, cum spuneam, nu cred că aici avem cauzele fundamentale ale valului în creștere de nostalgici.

După părerea mea, două sunt cauzele majore ale situației curente. Prima îți sare în ochi când compari ritmul absolut uluitor de dezvoltare economică din ultimele două decenii cu ritmul de creștere a nivelului de trai.

Repet ce-am scris mai sus: între 1995 și 2013 (inclusiv), 99% dintre români trăiau cu echivalentul a mai puțin de 30 de dolari pe zi (deci cu mai puțin de 900 de dolari pe lună). Între 1995 și 2016 (inclusiv), 99% dintre români trăiau cu echivalentul a mai puțin de 40 de dolari pe zi (deci cu mai puțin de 1200 de dolari pe lună).

Asta pentru că timp de zeci de ani – zeci de ani! – politica oficială a statului român a fost cea a forței de muncă ieftine ca principal avantaj competitiv.

Când citești într-una despre ritmul amețitor de dezvoltare economică a României dar, orice-ai face, nu depășești nivelul de venit al unui șomer italian sau german (după aderarea la UE comparațiile au devenit inevitabile), e imposibil să nu apară frustrările – care frustrări se tot acumulează până când, la un moment dat, explodează. Well, de cel puțin un an-doi suntem fix în explozia asta.

Iar dacă politicile salariale nu se vor schimba rapid și semnificativ, lucrurile se vor înrăutăți și mai mult, iar România va risca să alunece pe drumul iliberal al Ungariei și Poloniei. Discrepanța dintre nivelul de dezvoltare al României și nivelul de venituri e deja prea mare pentru a mai fi sustenabilă.

E ușor de imaginat – ba chiar e deja vizibil – cum cei care au reușit cumva să treacă de bariera celor 1200 de dolari pe lună ajung țapii ispășitori ai unui discurs populist care opune „poporul” celor 10% de „beneficiari ai globalismului”.

Trecerea, începând cu 2017, la un model de dezvoltare de tip wage-led growth a fost excelentă din perspectiva sănătății democrației românești. Din păcate însă, schimbarea e de dată prea recentă deocamdată – și, în plus, există și presiuni pentru revenirea la modelul anterior – așa încât explozia de nemulțumire n-a putut fi evitată.

Cealaltă cauză majoră a actualului val de nostalgie/iliberalism ține, paradoxal, chiar de succesul dezvoltării economice românești. Fiindcă succesul ăsta a micșorat semnificativ distanța dintre România și economiile avansate – iar cu cât scade diferența, cu atât cresc frustrările.

Când ești alergător amator, nu-ți pasă că Usain Bolt trece pe lângă tine într-o fracțiune de secundă și dacă aleargă într-un singur picior. Înțelegi instinctiv că tu și Bolt faceți parte din două lumi complet diferite, așa că nicio comparație nu-și are sensul.

Când însă ajungi să alergi doar cu o secundă mai încet decât Bolt, frustrările sunt mari – și devin și mai mari cu cât diferența scade. Fiindcă deja faci parte din aceeași lume cu Bolt.

La fel se întâmplă și cu economiile. Cât timp România a fost o lower-middle income economy și Vestul o high-income economy, România și Vestul trăiau în două lumi paralele, fără absolut nicio legătură între ele. Vestul funcționa cel mult ca o aspirație.

Când însă România a devenit ea însăși o high-income economy, frustrările au început să apară. Dacă am ajuns în aceeași ligă, de ce dreaq sunt plătit mai prost decât un șomer italian? Cu ce sunt io mai prost? Și de aici până la sentimente anti-occidentale (și, prin extensie, anti-globaliste, deci pro-suveraniste, „patriotice”) nu mai e decât un pas.

Nu poți fi ofensat decât de egalii tăi. Când diferențele sunt prea mari, lumile nu comunică între ele. Dar când diferențele scad masiv, deci nu mai există două lumi distincte, apare revolta. 

(De notat că iliberalismul occidental vine și el, dintr-o anumită perspectivă, tot ca urmare a egalizării economice crescânde dintre Est și Vest. Doar că în Vest perspectiva e inversă celei din Est: e perspectiva fostului privilegiat care constată, ultragiat, că foștii sărăntoci din Est au devenit și ei, între timp, relativ bogați: pierdere de statut într-o parte, nerecunoaștere a statului în cealaltă, frustrare crescândă de ambele părți).

Frustrarea neacceptării de către celălalt a noului tău statut duce, printre altele, la recuperarea comunismulu prin Ceaușescu și a lui Ceaușescu prin portretizarea lui ca „patriot”, noul cuvânt la modă.

Fenomenul e temporar. El durează doar până când toată lumea se obișnuiește din nou cu toată lumea. Dar, până atunci, ispita nostalgică/iliberală e foarte puternică.

Ca să rezum, actualul val iliberal și nostalgic vine din prea marele decalaj dintre dezvoltarea economică și nivelurile de venit, combinat cu un decalaj economic din ce în ce mai mic între România și țările vestice.

Ultima ora:

ObservatorOvidiu Nahoi: Falsul patriot – un portret de Ziua Națională

PoliticCristian Bușoi: Felicitări Ambasadei României în Belgia

EconomieDan Mircea Cipariu: Povestea PNRR trebuie privită din perspectiva următoarelor provocări

ExternCristian Unteanu: Ajutorul pentru Ucraina pe timp de război – ce țări ajută? Cum? La ce nivel? Cu ce?

SocialOvidiu Nahoi: Falsul patriot – un portret de Ziua Națională

EvenimenteMihai Manole: Suntem onorați să primim premiul pentru „Public Transportation Partner 2021 – 2022 in Romania”, în cadrul Vertiv Roadshow 2022 – Bucharest

CulturaFlaviu Predescu: Condeie române în Italia. Invitată scriitoarea Camelia Morda Baciu

EditorialAlexandru Grumaz: O pace imposibilă!



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe