Sunt în profund dezacord cu cei care protestează acum, și în România și în alte țări – din foarte multe motive. Pe unele le-am mai povestit. Dar:

1. În chestiunea combaterii pandemiei, toate guvernele, inclusiv cele din democrațiile avansate, au preferat să ia măsuri mai degrabă de tip autoritar.

În România, unde autoritarismul e regula, cu atât mai mult.

2. Măsurile nu au fost luate cu consultarea cetățenilor, eventual prin consultări cât mai ample, care să țină cont de cât mai multe cazuri particulare – ci prin decizie guvernamentală adusă la cunoștința oamenilor, care nu au avut niciun cuvânt de spus.

E mai simplu așa (mai ales într-o situație de urgență)? Evident, da. E mai eficient? Nu cred. Slăbirea standardelor democratice are, pe termen lung, efecte mai nocive decât nocivitatea pe termen scurt cauzată de lentoarea crescută a deciziilor (atunci când recurgi la consultări).

Explozia de fake news și de teorii conspiraționiste e doar unul dintre efectele nocive pe termen lung – cu atât mai mult cu cât periclitează încercările guvernanților de a salva vieți.

3. Nu doar că nu au avut loc consultări și dezbateri, dar în România nu au avut și nu au loc nici măcar conferințe de presă, în care guvernanții să răspundă la întrebări incomode.

Comunicarea a fost lăsată pe mâna ministerului de interne, adică a milițienilor. Ni se dau ordine. Faptul că unii (mulți?) dintre noi le înțelegem rostul e irelevant. Ce e relevant e că într-o democrație nu e deloc normal ca cetățenilor să li se dea ordine.

4. Empatia față de cei afectați direct și dur de restricții e zero. Iar măsurile de susținere a lor, în România cel puțin, tot zero sunt.

Cât privește bunăstarea noastră emoțională, și a celor care acceptăm restricțiile și a celor care protestează – pare că nimeni nu s-a gândit la ea, nici măcar după un an de pandemie. La război ca la război, cum ar veni – mai ales într-o țară în care nici măcar soldații întorși din teatrele de operațiuni nu au voie să sufere, oficial, de PTSD sau de alte dezechilibre.

În particular, metafora războiului (împotriva virusului) e prost aleasă – și devine pe zi ce trece aproape la fel de nocivă ca virusul însuși. Fiindcă nu, nu suntem într-un război, ci într-o cursă pentru salvarea cât mai multor vieți – și ale celor afectați de virus, și ale celorlalți. Miza noastră fundamentală e viața, nu moartea (așa cum e într-un război). Și dacă viața e miza, atunci metaforele ar trebui să fie altele.

5. Înțeleg că autoritarismul pare simplu și eficient. Mai simplu și mai eficient decât democrația. Asta e și teza Chinei, de exemplu, când își promovează tipul de regim.

Numai că lucrurile nu stau și n-au stat niciodată așa. Pe termen mediu și lung, democrația e cu mult mai eficientă decât orice autoritarism.

Am introdus autoritarismul ca mod de guvernare după 11 septembrie. Și, în loc să înțelegem că aia a fost o greșeală strategică, una care a slăbit semnificativ democrațiile și a dat apă la moară noului val de autoritarism și de populism, facem exact aceeași greșeală în cazul combaterii pandemiei.

Poate ne oprim, zic.