de Sorin Ioniţă

Prietenul Cristi Pantazi a scris aici o analiză interesantă despre cum s-a modificat în ultimii ani strategia Bucureştiului faţă de Moldova. Discuţia mi se pare importantă, inclusiv pentru perioada care urmează. Ideea lui Cristi ar fi că noi am pompat peste Prut mai puţină retorică geopolitică de ceva vreme încoace, şi mai multă muncă de teren. Factual asta e adevărat, dar nu sunt de acord cu implicaţia că asta ar fi fost în virtutea unui plan abil care iată, dă rezultate prin alegerea Maiei Sandu. După părerea mea rezultatul de la urne nu are mare legătură cu ce am făcut sau n-am făcut noi pentru Moldova, din păcate; nu cred că la Bucureşti cineva are vreun merit.

Cu alte cuvinte, ideea că noi am tot călcat-o periodic în picioare pe Maia Sandu pentru că am fost foarte şmecheri, pe un plan, ca să o facem mai votabilă de către moldovenii româno-sceptici şi să nu se prindă ruşii că-i de-a noastră, nu mi se pare că ţine.

Da, România a fluturat mai puţine steaguri, finanţând în schimb grădiniţe, ambulanţe, şi alte lucruri utile. Dar de ele se putea folosi orice guvern din Chişinău, dacă nu era incompetent şi rata gestiunea pandemiei. Cu aceleaşi măsuri am ajutat înainte şi guvernele oligarhului Plahotniuc, ca şi pe cel de acum. La fel, am susţinut întotdeauna drumul pro-UE al Moldovei şi am fost inexplicabil de generoşi la pungă şi modeşti la condiţionalităţi atunci când la conducere erau “our sons of a bitch”.

Doar nerozia şi obstinaţia în a-şi rata orice şansă de bună guvernare au erodat baza electorală a actualei puteri dominată de socialiştii preşedintelui pro-rus, nu faptul că circulă prin Găzăuzia microbuze şcolare galbene donate de România (acolo s-a votat în continuare 95% Dodon). De fapt, cu excepţia ultimului an de zile, noi am fost totdeauna echidistanţi între hoţi şi oamenii cinstiţi din Moldova, ceea ce nu-i chiar un punct de glorie al relaţiei noastre speciale.

Ba chiar mai mult decât atât: în vreme ce cu o mână plăteam ambulanţe, cu ailaltă finanţam tot de la Bucureşti, din acelaşi buget public, canale de dezinformare care turnau lături peste Maia Sandu şi partidul ei, plus editoriale care explicau că tot partidele urmăritului penal Plahotniuc reprezintă viitorul, civismele astea gen PAS fiind naivităţi de copii. Deoarece unii chiar aşa credeau, iar alţii îi erau (şi încă sunt) datori personal oligarhului care, chiar şi urmărit internaţional, pare că trece prin România ca vodă prin lobodă, când vrea el. Kompromatul anti-PAS a constat în activităţi sistematice, derulate până în preajma campaniei, nu episoade întâmplătoare.

În concluzie, una peste alta, Cristi raţionalizează prea mult retrospectiv ceea ce a fost de fapt o bâjbâială a statului român faţă de Republica Moldova în ce priveşte politica internă, de tip stop-and-go, întinsă pe ani de zile, cu indecizie şi mingea plimbată între instituţii. Şi aia bruiată grosolan de tot felul de interese înguste, personale. Deci nu atât răbdare strategică, cât lipsă de interes şi coordonare.

www.contributors.ro