de Sorin Ioniţă

Rar a existat în istoria contemporană curent politic mai calomniat, persiflat ori trolat cu fake news avant la lettre decât liberalismul din Rusia după disoluţia URSS. Atacurile veninoase contra lui s-au dat de la stânga şi de la dreapta, dinăuntru şi din afara ţării, timp de 30 de ani, cu o violenţă demnă nu doar de o cauză mai bună, dar mai cu seamă de un adversar mai puţin firav decât modestele şi extrem de scurtele încercări de a liberaliza cât de cât economia şi societatea rusă după prăbuşirea comunismului.

Ele au venit din partea aceloraşi grupuri care tot timpul dădeau ochii peste cap şi făceau băşcălie de comentatori ca Timothy Snyder (istoric), Anne Applebaum (jurnalistă), Robert Lucas (jurnalist), Anders Aslund (economist) şi alţii la fel, buni cunoscători ai spaţiului fostei URSS, tot timpul calificaţi drept “rusofobi”, radicali anti-Putin, nişte tipi exageraţi când avertizau că în Rusia are loc o derivă către fascism, deci nefrecventabili în lumea bună a kommentariatului echidistant berlinez, parizian sau, de ce nu, bucureştean. Am experimentat pe pielea noastră genul ăsta de reacţie când am tradus şi publicat anul trecut la EFOR un raport al prestigioasei Chatham House, care explica fără menajamente ce se petrece în Rusia şi cum ar trebui să reacţioneze Occidentul la provocările şi patologia politică multi-seculară a Kremlinului. Micro-comentatori de Dâmboviţa au luat desigur la mişto colectivul de aproape 20 de istorici şi analişti de toate naţiile care au lucrat pentru think tankul britanic, aşa cum au făcut-o destui şi în Occident. Dar uite că analiza lor pare azi, după nici un an, chiar mai blândă cu Kremlinul decât era cazul: privind Rusia în durata lungă e istoriei se vede mai bine linia politicilor imperiului multinaţional şi pre-modern de care Moscova nu vrea să se dezică.

Dacă măcar în anii ’90 Rusia ar fi reuşit ruptura cu această tradiţie şi nu s-ar fi speriat fără motiv la jumătatea tranziţiei post-comuniste, războiul de azi n-ar fi existat iar Europa ar fi avut la graniţa de est un vecin normal. Din păcate, cum spuneam, liberalizarea Rusiei a eşuat şi de data asta. În fond n-a fost decât o repetare a unei istorii tragice vechi de două secole, începută atunci când revolta decembriştilor din 1825 a fost strivită de ţarism cu mai multă ferocitate decât au făcut-o celelalte imperii, inclusiv cel otoman, cu nucleele similare de gândire modernă, progresistă ale vremii. Ofiţerii aristocraţi care reveniseră la St Petersburg de prin lungile campanii în Europa cu idei iluministe de reformă socială n-au putut deveni paşoptiştii unei Rusii care să se modernizeze treptat, de-a lungul secolului XIX. Ei au fost ba lichidaţi pe loc, ba exilaţi în Siberia, ceea ce atunci însemna practic trimiterea pe o altă planetă. Cu viaţa frântă, în izolare, aplecarea lor iniţială către popor a dat în misticism narodnic şi slavofilie.

Politica din Rusia s-a radicalizat în vreme ce Europa se liberaliza şi punea cărămizile statului de drept – dacă politică se poate numi coteria de grupuscule mai mult literare decât orientate practic ce-şi vehiculau ideile la marginea legii, lucru inevitabil din moment ce căile de participare la decizie erau închise iar agitaţia socială reprimată. În alte state est-europene emergente, chiar mai sărace decât Imperiul Ţarist, apăreau partide şi dezbateri publice care angajau şi clasele medii; în Rusia totul a debuşat în fanatism şi idei abisale, creştin-populiste, eretic-utopice (nu ştiu cum să numesc altfel ciudăţenia de viziune socială a lui Tolstoi) sau anarhist revoluţionare, la fel de rupte de realitate. În loc să aibă şi ei bonjurişti care să reformeze ţara de la conducerea unor partide, în vreme ce scriitori şugubeţi precum Caragiale să facă băşcălie de ei, tot potenţialul Rusiei liberale s-a mutat în literatura cu şopârle politice şi s-a dus la extreme: frisoane radicaliste, idei trăznite şi un sentiment isteric al apocalipsei. Iraţionalul şi subiectivul s-au legitimat ca instrumente de analiză în chestiunile publice pentru toţi care se opuneau statului-mastodont.

Au existat în continuare liberali şi potenţial reformatori, dar ei s-au s-au mulţumit să lucreze mărunt, pe la marginile sistemului, făcând binele la metru pătrat, în jurul lor, fără să poată schimba fundamental mare lucru. Ăsta fost rezultatul reacţionarismului reflex al statului ţarist, prezentat ca entitate organică şi sacră, stat care s-a panicat periodic în faţa oricărei deschideri de tip liberal şi a pus capacul pe reforme: fie după asasinarea lui Alexandru al II-lea, cel care eliberase iobagii; fie, două decenii mai târziu, de teamă ca nu cumva mişcarea zemstvelor – autorităţi locale descentralizate care începeau să capete consistenţă, expertiză şi să rezolve probleme practice – să ia viteză şi să ducă la erodarea principiului autocraţiei centralizate.

Au fost false starturi şi mai târziu, de exemplu când guvernul liberal al prinţului Lvov, apoi al bizarului socialist Kerenski, n-au putut supravieţui convulsiilor politice generate de abdicarea ţarului în 1917 şi haosului generalizat, fiind măturaţi cu toţii de pe scenă de puciul bolşevic. Ori când modesta Nouă Politică Economică (NEP) din anii ’20 ce a urmat comunismului de război al lui Lenin, un fel de socialism de tip gulaş ori iugoslav, a fost abolită brutal de Stalin; ori eşecul similar de a schimba ceva în URSS-ul totalitar după 1945, când soldaţii Armatei Roşii întorşi din Europa au fost priviţi cu suspiciune, la fel ca decembriştii de la 1825, drept potenţiali purtători de idei destabilizatoare (iar prizonierii eliberaţi din lagăre germane au fost trimişi mintenaş în cele NKVD, din precauţie). Abia nişte decenii mai târziu, când îmbătrâniseră şi nu mai reprezentau un pericol, veteranii au fost scoşi de la fereală, suiţi în tribune la defilări şi s-a creat cultul sovietic binecunoscut al bunelului ori bunicii cu pieptul plin de medalii.

Imediat după 1991, în atmofera incertă a începutului tranziţiei post-comuniste, a apărut din nou o fereastră de oportunitate pentru a reclădi Rusia ca stat modern, democratic-liberal şi compatibil cu Occidentul, prin reforme economice şi politice. De fapt Moscova nu făcea decât să se mişte în aceeaşi direcţie cu toate ţările din Europa de Est, inclusiv România, care treceau prin aceleaşi incertitudini, dileme, dezbateri aprinse şi bâlbâieli legate mai ales de soarta economiei, a vechilor întreprinderi socialiste ineficiente, a fermelor agricole colective şi a serviciilor sociale sub-finanţate. Ca în mai toate statele foste socialiste, a existat şi în Rusia o polemică în jurul “terapiei de şoc” (macrostabilizare, privatizare etc), termen consacrat de fapt în Polonia prin “planul Balcerowicz”, care la Moscova a fost asociată cu guvernul lui Egor Gaidar, prim-ministru reformist din iunie şi până în decembrie 1992. Ca şi la noi, unele măsuri propuse au fost aplicate, altele au fost aplicate pe jumătate, iar altele deloc. Începutul tranziţiei a fost ca peste tot haotic, cu nelinişte socială, hiperinflaţie, privatizări ciudate (cupoane, metoda MEBO) şi multă corupţie. Unii din vechiul aparat de partid şi mai ales din serviciile secrete au profitat ca să sară primii în barca capitalismului de cumetrie (pentru România, vedeţi filmul lui Al Solomon, Kapitalism-Reţeta noastră secretă).

Sigur, nu toate statele foste comuniste au avut ghinionul unui preşedinte în degradare fizică progresivă din cauza alcoolismului, ca Boris Elţîn. Acesta a fost un mare ghinion istoric, pentru că Elţîn a fost probabil şeful de stat cel mai autentic democrat pe care l-a avut Rusia vreodată. Dar pe fond tranziţia în Rusia nu a avut nimic excepţional în context regional: traversarea “văii plângerii” a trebuit făcută de toată lumea, cu ajustările structurale dureroase presupuse de asta (vezi graficul). În caz că e o concluzie generală pe acolo, e mai curând aceea că ezitările şi întârzierile în reformă au sporit durata şi costurile totale ale tranziţiei. Nimic la începutul anilor ’90 nu prezicea că statele baltice ori Polonia vor fi neapărat exemple de succes, iar Rusia nu. E uşor să uităm azi cu ce dileme existenţiale şi constrângeri externe se confrunta atunci toată lumea şi nu e clar de ce Rusia ar fi fost defavorizată; dimpotrivă, ca ţară mare şi cu resurse imense, avea mai multă marjă de mişcare şi libertate de decizie proprie.

Ceea ce e unic în cazul Rusiei e însă naraţiunea construită ulterior, mai întâi din victimizare reflexă, iar apoi din interese propagandistice. E vorba de povestea ajunsă ortodoxie analitică astăzi care spune că “Rusia în anii ’90 sub Elţîn a suferit o umilinţă, un dezastru, în principal din cauza politicilor neoliberale, iar vinovat de asta e Occidentul care nu a ajutat, ori dacă a ajutat n-a tratat Rusia cu respect etc. Putin a venit şi a pus capăt acestei stări de fapt, aducând ordine şi prosperitate după 2000„. Este uluitor cum această versiune fake a istoriei, prin distorsiune şi omisiune, o versiune profund anti-liberală şi pro-Putin, a ajuns să fie acceptată de aproape toată lumea, inclusiv în Vest, fără a fi confruntată cu realităţile care o contrazic. Putem numi această calomniere a anilor ’90 şi a încercărilor timide de reformă, cu un termen uşor pompos, în buna tradiţie sovietică, Marea Naraţiune Pro-Putin (MNPP).

Realitatea, cum spuneam, e că anii ’90 au fost dificili pentru toate statele foste comuniste, care au trecut prin perioade la fel de dureroase de ajustare a economiei socialiste. Polonia, cu tot succesul ei stelar de azi, a început prin a avea şomaj în masă şi greve; Ungaria, privatizare coruptă; România, mineriade, fiind de câteva ori în pragul încetării de plăţi; Bulgaria a suferit o prăbuşire financiară, o perioadă când lumea îşi primea salariile în ouă şi papuci de plastic. Peste tot inegalitatea socială a crescut. Nu e nimic special în ce s-a întâmplat cu Rusia: ca şi România a bâjbâit cu măsuri ezitante şi o tranziţie mai lungă decât trebuia, cu mafioţi de partid şi furt prin scheme bancare şi privatizări, doar că la o scară mai mare. După anul 2000 toate statele socialiste şi-au revenit şi au intrat pe o traiectorie de creştere susţinută. Aşa-zisul “efect pozitiv Putin” e foarte greu de detectat pe dimensiunile economico-sociale ale tranziţiei în Rusia, când compari cu alte ţări din regiune (vezi încă o dată graficul de mai sus).

Unde există însă indiscutabil un efect Putin e în regresul democraţiei: în vreme ce alţi est-europeni s-au mişcat înainte către libertate şi stat de drept, în ciuda dificultăţilor de parcurs, ruşii au ales deliberat şi neforţaţi de cineva s-o ia îndărăt, distrugând nucleele de pluralism, presă liberă şi societate civilă apărută în perioada Elţîn. Demonizarea anilor ’90 a devenit instrumentul principal de legitimare a noului regim, folosit ca pretext pentru a arunca şi copilul democraţiei incipiente o dată cu apa murdară a corupţiei din copaie. Corupţie care, oricum, n-a fost eliminată, ci centralizată şi naţionalizată în beneficiul grupului de siloviki din care face parte şi Putin. Construirea unui Stat Centralizat Mafiot a fost o alegere perfect liberă făcută de elita rusă, faţă de care doar o mică minoritate s-a opus.

Este ridicol şi lipsit de orice dovadă istorică pretenţia că Rusiei “i s-a impus” ceva în anii ’90, deci alţii sunt vinovaţi pentru erori şi costurile sociale ale ajustării; ori că “Putin a fost nevoit” să facă ce-a făcut ulterior, cum pretinde MNPP. Toate acestea au fost decizii suverane ale elitei politice ruseşti, aşa cum arăta ea în fiecare din aceste momente; nimeni din afara nu i-a impus ceva, pentru că n-avea cum. Şi da, Marea Britanie şi Franţa erau şi ele puteri nucleare când au renunţat la imperiul colonial. Le-a fost greu să înghită “umilinţa”, dar au depăşit momentul şi n-au ameninţat pe nimeni cu bomba. Ca să nu mai spun că argumentul “you show me disrespect” ca pretext pentru derive autoritariste sau agresiuni militare repetate e complet ridicol, fiind un clişeu decupat din filmele cu gangsteri. Urmăriţi cu atenţie cine-l foloseşte şi la noi în retorica publică şi cine vehiculează MNPR-ul “Elţîn-dezastru, Putin-prosperitate”. Nu de alta, dar foarte probabil în câteva luni economia Rusiei va fi înapoi în perioada Elţîn – doar că fără democraţia de atunci, aşa imperfectă cum era ea.

La fel de ridicol e să spui că dificultăţile Rusiei din anii ’90 se datorează faptului că “ţara a fost condusă de neoliberali”, care au făcut şi au dres, o altă idee-forţă din meniul MNPP, îmbrăţişată de criticii ideologizaţi. În primii zece ani ca stat de sine stătător, Rusia a avut următorii primi-miniştri: reformistul Gaidar, corect încadrat ca liberal (“neo“ fiind doar prefixul de ocară aplicat de ideologi oricărui politician care a privatizat ceva vreodată, ca şi când puteai face altminteri la ieşirea dintr-o economie 100% de stat), a stat în funcţie 6 luni; apoi vechile cadre sovietice Cernomîrdin şi Primakov au fost prim-miniştri 8 ani (!), ultimul fiind un anti-occidental dur, iar primul, rămas în foclorul politic pentru remarca “noi am încercat să facem cum e mai bine, dar ne-a ieşit ca de obicei”. După aceştia, la finalul decadei, a fost instalat premier tânărul şi energicul … Vladimir Putin. E necesar un mare efort de fabulaţie ca să afirmi că primul deceniu al Rusiei comuniste a fost “neoliberal” iar dificultăţile perioadei se datorează Vestului, care a făcut sau n-a făcut ceva cu Rusia. Reformismul real, exagerat calificat drept “neoliberal”, a fost la putere la Moscova şase luni din zece ani – iar apoi a urmat ce se ştie.

De fapt lucrurile stau invers: Rusia nu a pierdut nici un teritoriu în calomniata „epocă Elţîn”. Nu a existat nici cea mai mică formă de agresiune contra ei din partea Occidentului în deceniul cât a fost “slăbită”, ca să folosim termenii consacraţi din MNPP. „Preocupările de securitate” la graniţa de Vest a Rusiei sunt o invenţie recentă a Kremlinului, motivată propagandistic ori pornind dintr-o paranoia autentică. Nu doar că Rusia nu a fost sancţionată după pierderea Războiului Rece, cum ai putea crede din tiradele delirante ale comentatorilor din TV-urile de stat, care fac paralele cu Tratatul de la Versailles, dar a beneficiat de investiţii enorme şi nu doar în sectoarele extractive, ci în industrii variate care au adus tehnologii moderne. Ţara a fost primită cu braţele deschise în lume, inclusă la cel mai înalt nivel în G8, iar ruşii de rând au putut călători peste graniţe fără agenţi KGB după ei. Jelania continuă a “decăderii Rusiei în anii 90 cu complicitatea Vestului” şi a “umilinţei”, ideea centrală din MNPP, nu se sprijină nici măcar pe un fake (adică o realitate manipulată cu agendă) ci pur şi simplu reprezintă opusul adevărului.

Ca excepţie la ce am argumentat mai sus, există totuşi un element structural care a făcut tranziţia către liberalism politic şi economic în Rusia obiectiv mai dificilă decât în celelalte state foste comuniste din Europa de est: blestemul resurselor naturale.

Rusia a moştenit de la fosta URSS grosul industriei de exploatare a subsolului. Or, după cum ne arată tonele de studii din teoria dezvoltării (am pus în link doar unul, dar sunt nenumărate), ăsta nu e un avantaj ci un puternic predictor de proastă guvernare. Sunt excepţii ţările de pe glob care, atunci când au dat peste petrol, gaz sau alte asemenea, erau deja democraţii consolidate cu instituţii puternice, deci au putut gestiona transparent şi eficient norocul care le lovise (Marea Britanie, Norvegia etc). Dimpotrivă, în ţările deja prost guvernate, cu instituţii slabe şi corupte, abundenţa de resurse naturale tinde să accentueze clientelismul politic şi să crească miza corupţiei, pentru că resursele subsolului sunt, nu-i aşa, o avuţie naţională gestionată de guverne. Aranjamentele oligopoliste sau companiile de stat din industriile extractive operează în mediu mai opac decât restul economiei, iar tentaţia politicienilor e să propună aranjamente populiste de tip “hai să scutim poporul de impozite directe şi să trăim ca rentierii din dividendele de exploatare”, ceea ce înstrăinează cetăţenii de decizia bugetară şi măreşte marja de negociere pe sub masă între oficialii statului şi (puţinii) manageri de top din aceste industrii puternic reglementate. Aceste ţări în care abundenţa de resurse naturale e de fapt un blestem sunt majoritatea, nu celelalte.

Pe scurt, sunt de acord că tranziţia economică în Rusia anilor ’90 a fost mai grea – dar nu în pofida, ci tocmai datorită faptului că guvernanţii aveau pe mână toate aceste resurse imense, vandalizate fără socoteală pe vremea URSS şi greu de transferat corect în noul sistem capitalist. Prognoza că ele vor genera proastă guvernare s-a verificat cu precizie de ceasornic, ca în majoritatea ţărilor din lumea a III-a care sunt în situaţie similară: procesul a generat corupţie astronomică, de proporţii nigeriene. Este acesta un “eşec al liberalismului rusesc” remediat ulterior sub Putin, cum eroic pretinde teoria MNPP? Putem argumenta la nesfârşit dacă rezultatul prost (corupţie şi oligarhizare) era inevitabil; un contrafactual istoric nu poate fi niciodată probat. Însă mi se pare absolut rizibil, privind la ce se întâmplă, să pretinzi că Putin a rezolvat ceva şi că a adus Rusia la prosperitate prin blocarea statului de drept, eliminarea pluralismului şi centralizarea corupţiei extractive la nivelul grupului său politico-administrativ, de unde foloseşte resursele la fel de păgubos şi mafiot ca vechii oligarhi, doar că adăugând în ecuaţie şi componenta geopolitică. În loc ca Rusia să meargă înainte către etapa a doua a tranziţiei, ca toate celelalte state foste comuniste, în care excesele şi erorile începutului au fost temperate prin noile instituţii ale statului de drept iar economia a început să se diversifice, ea a dat ceasul înapoi către un sistem de comandă şi control ineficient, fără viitor. Iar când lipsa de progres a devenit evidentă, s-a trecut la agresiune. Confruntat cu perspectiva stagnării, Putin a propus propriului popor şi planetei “hai mai bine să vorbim despre anul 1945, şi eventual chiar să facem o reluare cu costume”. Deriva asta este excelent explicată aici de Serghei Guriev (avertisment: clip lung dar care face toţi banii; celebrul economist rus demontează conspiraţiile şi bazaconiile populiste vehiculate despre prăbuşirea URSS).

Povestea “declinului Rusiei şi umilinţei naţionale din anii ‘90”, remediate de eroul Vladimir Putin, un mit cristalizat în formulele standard ale MNPP şi devenit ortodoxie de interpretare, nu este însă doar o poveste eronată şi inocentă. Ea serveşte nişte obiective politice clare: (1) scuteşte societatea rusă de răspundere pentru deciziile (bune, proaste) luate în tranziţie şi o coagulează în jurul centrului, cum se întâmplă în orice cetate asediată; (2) amână la nesfârşit discuţia necesară despre post-imperialism şi decolonizare pe teritoriul fostei URSS, pe care societatea rusă, cu mici excepţii, nu acceptă să o ducă; (3) crează platforma pentru politici revanşiste şi agresiune contra vecinilor.

Şi mai interesant de observat este că propagandiştii ruşi ai “umilinţei naţionale din anii ‘90” n-au fost de la început pro-Putin, ci au păstrat o rezervă sceptică faţă de el în primul său mandat (unii), ori l-au urât cu pasiune (alţii). În primii ani după 2000, până la sperietura cu “revoluţiile portocalii” şi Maidanul, de unde i s-a tras marea suceală, Vladimir Putin avea în vedere relaţii bune cu Occidentul şi chiar un dialog cordial cu NATO. Putin 1.0 nu era desigur vreun mare democrat, dar nici vreun războinic civilizaţional sau radical paseist, fiind mai curând un tip decolorat ideologic. Tocmai de aceea era criticat intens de diverse grupuri precum:

1. Sovieto-nostalgicii şi bătrânii cadrişti de pe vremea lui Brejnev, cărora nu le spusese încă faptul că “prăbuşirea URSS a fost cea mai mare tragedie”; declaraţia asta a apărut abia în 2005
2. Neo-bolşevicii literar-artistici cu priză în Occident, un bun exemplu fiind poetul playboy şi activist troţkist Eduard Limonov, fost dizident anti-sovietic, pentru care Putin era – previzibil, nu? – prea capitalist, chiar “neoliberal”
3. Grupul imens şi eterogen de activişti, scriitori şi influenceri din zona radicală de dreapta: slavofili, neo-ţarişti, naţionalişti ruşi, neofascişti care resuscitau idei interbelice ale “statului civilizaţional”, ori tot felul de inşi cu proiecte delirante, aici diversitatea fiind foarte mare. Pe ei îi nemulţumea Putin pentru că era prea moale, ezita să ridice steagul istoriei triumfaliste.

Grupul (a) a fost domesticit destul de repede, cel mai limpede sub forma opoziţiei de operetă, bine controlată de regim, a Partidului Comunist condus de Ziuganov. Mai interesante sunt grupurile (b) şi (c), formând o magmă culturală anti-liberală şi anti-occidentală de dimensiuni respectabile, care îl beşteleau cu orice ocazie pe Putin 1.0 de teamă că el va deveni un ţar moderat, europenizant care va demara în Rusia un nou proiect de liberalizare. Insignele şi ideile lor erau foarte diferite, dar îi unea spaima ca nu cumva Rusia să devină o ţară normală, plicticoasă, care-şi dizolvă sufletul unic în globalizare sau îşi uită misiunea planetară în urma occidentalizării şi îmburghezirii. A existat câţiva ani această situaţie ciudată, în care un întreg cor de radicali ce baleiau între bolşevism, narodnicism şi Sotniile negre, între Das Kapital şi Protocoalele înţelepţilor Sionului, îl criticau pe noul preşedinte Putin. Reputaţia în Occident a unora dintre ei le crea o platformă de vizibilitate, pentru că au existat totdeauna saloane pariziene sau newyorkeze care leşină pavlovian la poezia scrisă cu chirilice, văzând în fiecare exhibiţionist politic ca Limonov o reeditare a avangardei din anii ’20 sau a revoluţiei culturale produsă de Diaghilev cu Baletele Ruse. Ori, la extrema cealaltă, proiectând pe fiecare condeier care cu greu îşi ascundea pornirile neofasciste umbra lui Dostoievski.

Situaţia s-a schimbat complet pe măsură ce Putin s-a transformat în versiunea 2.0, începând cu discursurile conspiraţioniste în care vedea peste tot revoluţii portocalii inginerite de Vest; virajul către conservatorism din iarna 2011-12, când s-a confruntat cu primele mari contestări în stradă; apelul tot mai des la gânditorii fascişti ruşi din perioada interbelică; agresiunea contra Georgiei iar apoi ocuparea Crimeei în 2014; apoi declaraţia cu tonuri eugeniste din 2020 că “Rusia nu e doar o ţară, ci o civilizaţie deosebită de celelalte” ce trebuie protejată prin genetică şi alte tehnologii; şi în fine ieşirile recente în care propune soluţia finală pentru ucraineni, un popor care de fapt nici nu există deoarece a luat-o pe căi greşite şi nu doreşte să admită că e parte din această civilizaţie cu totul specială: Ruskii Mir.

Iar cu cât Putin se radicaliza, cu atât se aliniau mai loial în spatele său cei de mai sus. Nu l-au mai criticat, ci l-au acceptat ca instrument util viziunii lor, oricare ar fi aia. Limonov stângistul s-a convins că e mai important imperiul decât lupta de clasă şi a depus omagiile la Kremlin, dar a murit săracul acum doi ani şi n-a mai apucat să vadă steagul roşu cu secera şi ciocanul fluturând iarăşi glorios pe tancurile Rusiei în ofensivă. Alţi băieţi de mare anvergură culturală sunt surprinşi cu kalaşnikovul în braţe prin Donbas, silind prietenii ambarasaţi din Vest să şteargă frenetic poze şi postări mai vechi în care le treceau cu vederea răbufnelile misticoid-xenofobe. Mă gândesc cu groază unde s-ar fi plasat azi Soljeniţîn dacă trăia, pentru că şi el e un exemplu de fost dizident anticomunist dezamăgit de Occident, unde locuia confortabil şi suferea în mijlocul civilizaţiei materialiste, tânjind după colectivism şi acel je ne sais quoi abisal, misterios şi catastrofal numit “sufletul rus”.

Un singur adversar neîmpăcat le-a rămas categoriilor (a), (b) şi (c), în frunte cu patronul lor cel nou, Vladimir Putin 2.0: firavele rămăşiţe de liberalism din societatea rusă. Aceştia sunt viermii, coloana a 5-a, degeneraţii care mănâncă stridii (?), sub-oamenii care trebuie eliminaţi din civilizaţia organicistă a statului rus. Dar asta nu-i o noutate. Chiar în momentele lor de ciondăneală cu Putin 1.0, radicalii doar îşi dregeau de fapt vocea înainte de a se arunca în adevărata polemică cu miză: contra iluzoriului neoliberalism lăsat moştenire de Gaidar; apoi contra „elitistului” Boris Nemţov; iar azi contra lui Navalnîi.

Un întreg uragan de persiflare, minimalizare şi “cancel culture” a funcţionat în aceste decenii contra puţinilor oameni cu idei decente din politica rusă, iar unii nu scapă de el nici după moarte (cazul Nemţov). Hectare de hârtie s-au scris în Rusia, în Vest, dar şi în România despre cât de inadecvaţi şi desprinşi de popor sunt toţi aceştia, nişte loseri, ha ha, hi hi. Zicea ceva partiduleţul Yabloko? Pac, miştocăreala, glumiţele. Pun oamenii lui Navalnîi ceva pe internet despre corupţia la nivel înalt? Nu contează, altele sunt problemele noastre reale … Totul, desigur, bine aliniat cu politica Kremlinului de a nu legitima prin răspunsuri serioase vreo opoziţie de tip decent, ci doar pe măscăricii aprobaţi, gen Jirinovski, transmiţând astfel subliminal poporului mesajul că politica adevărată se face de oamenii de stat (ca Putin), iar ăştia care demonstrează prin pieţe sunt nişte ciudaţi pe care îi tolerăm ca să se vadă că e democraţie, o elită vândută pe arginţi şi deconectată de popor. Ei trebuie minimalizaţi prin ridiculizare şi hahaganda. “Da, sigur, Putin nu ne place (mai ales Putin 1.0, ăla spălăcit, desigur), dar….” şi aici relativiştii morali din grupurile (b) şi (c) porneau o tiradă agresivă şi complet disproporţionată ca intensitate faţă de şansele electorale oricum mici pe care le-au avut mereu liberalii în alegeri în Rusia, cu atât mai mult după ce au început să fie sistematic blocaţi, şicanaţi procedural şi, finalmente, asasinaţi.

Rusia n-o să dispară nici după gafele militare şi crimele în masă comise la acest început de 2022. De aceea ne interesează ce fel de stat va fi ea şi care ar fi şansele să fie scoasă din groapa cultural-politică extremistă în care a căzut, nu doar elita de la Kremlin ci şi, e clar, o parte din intelighenţie şi popor. De-nazificarea Rusiei e un proces legitim şi necesar, dar imposibil fără cooperarea societăţii ruse, care are aici rolul principal; poate fi cel mult ajutată din afară, în primul rând prin a spune adevărul şi a renunţa la tovărăşiile toxice, relativisme şi whataboutism. Care sunt punctele de sprijin pe acest drum şi cât sunt ele de solide, e o mare întrebare, iar de răspuns depinde cum va arăta Rusia de după Putin. În tot cazul, e clar că nu ne putem baza pe radicalii anti-occidentali de la ambele extreme, care nu vor renunţa niciodată la ideile lor social-economice ruinătoare, nici pe minionii care le fac galerie peste hotare, în marile capitale ale Europei. Injurăturile lor ocazionale la adresa lui Putin reprezintă un test insuficient al bunei credinţe: anti-liberalii motivaţi ideologic nu s-au schimbat în aceşti 20 de ani; Putin s-a schimbat, trecând decisiv de partea lor.

PS. Putem continua pe viu această dezbatere diseară la ora 20.00 la cinema Elvira Popesco, unde vom avea o discuţie cu sala după proiecţia documentarului Maidan al lui Serghei Lozniţa

www.contributors.ro