Ei, dacă regele făcea şi dregea în ’90, dacă l-ar fi ajutat mai multă lume atunci, dacă era poporul mai luminat, dacă am fi trecut la monarhie, altfel ar fi arătat ţara acum, am fi fost mai repede în orbita euro-atlantică, etc… O grămadă de lume repetă chestia asta, complet nereflectat. De fapt, judecând retrospectiv, toate şansele sunt să fi fost mai rău cu monarhia decât altminteri.

Hai să ne imaginăm situaţia: dacă se reinstaura regalitatea în 1990 am fi avut un regim pur parlamentar, cu şef de stat ceremonial şi fix aceleaşi partide în parlament, pentru că pe popor nu-l schimba nimeni; voturile în alegeri tot alea erau. Adică s-ar fi îndeplinit visul de aur al USL-iştilor din ultimul deceniu şi jumătate, în era post-Iliescu, când au tot încercat ciopârţiri de atribuţii sau suspendări prezidenţiale. Lasă că oricum camarila, i.e ăia care gravitează în jurul casei regale, ar fi fost compusă din aceiaşi agamiţă dandanache veleitari pe care îi vedeţi şi acum la TV, în jurul cărora foştii securişti fac driblinguri din gleznă, intelectuali din Academie şi generali naţionalist-dacopaţi precum ăla pus şef al armatei de regalistul Emil Constantinescu.

Am fi avut toţi aceşti ani autoritatea centralizată în mâna unui prim ministru extrem de puternic, că se numea el Năstase, Tăriceanu sau Ponta, fără ca un rege constituţional să se poată opune la prostii sau da impulsuri către schimbare, cum de bine de rău au făcut Băsescu sau Iohannis. Sau chiar Iliescu, discret, spre amurgul carierei. Monarhul n-ar fi avut voie să se pronunţe în chestiuni politice deloc, deci n-avea cum să asigure oleacă de pluralism în vederi la vârful statului. Am fi avut acea verticală a puterii după care le-a lăsat totdeauna gura apă PSD-iştilor.

Nu mi-e clar cine ar fi împins pentru echilibru contra unui executiv cu majoritate anti-reformistă în parlament, aşa cum a fost în marea majoritate a timpului în ultimii 27 de ani: regaliştii din PNL, mulţi cu situaţie socială înaltă, dar care, motivaţi de diverse umori personale, defilau în 2012 pe la Antene şi recitau după scripturile securistului Voiculescu, cot la cot cu feciorii lui de casă? Vechiul PNŢcd, condus de bătrânii opozanţi impecabili moralmente, dar care atunci când au ajuns în fine la guvernare ne-au oferit de premier un târâie brâu minor ca Ciorbea, plus încă vreo câteva soluţii la fel de lipsite de anvergură? Mulţi din elita cu aspiraţii biografice interbelice, reale sau imaginare, ar fi roit ca muştele în jurul regelui, care mai de care mai umflat în pene după vreo decoraţie şi invitaţie la palat (ceea ce fac oricum) şi ar fi fost primii care să pună botul la un blat cu PSD (ceea ce fac oricum).

Stau şi mă gândesc dacă nu cumva casa regală a fost chiar norocoasă la scara mare a istoriei, pentru că reinstalată la şefia statului s-ar fi compromis şi mai tare decât a făcut-o, atâta cât a făcut-o. De fapt Iliescu a greşit în 1990, lucru pe care îl realizează astăzi, sunt sigur: ar fi guvernat mai liber, mai legitim internaţional şi ar fi avut mai multe mandate ca prim-ministru omnipotent, sub acoperirea simbolică a unui rege onorabil dar lipsit de putere executivă, în vârstă de 80 de ani şi înconjurat de pseudo-nobilime balcanică sicofantă şi netrebnică (în sens literal), atât din soiul cel vechi cât şi din soiul cel nou.

Demonstraţiile pro-regalitate inginerite azi la Craiova de lefegiii PSD-işti ai Olguţei Vasilescu, om politic format în cloaca anti-monarhistă de la România Mare, arată ce flexibili puteau fi naţional-socialiştii români şi votanţii lor pe acest subiect, dacă li se dădea ocazia. Monarhia, alături de Biserica Ortodoxă, ar fi fost complementul ideal pentru genul de ofertă făcută de ei electoratului propriu după căderea comunismului: paternalism social cu legitimare voievodală şi accente transcendente.

După toate semnele, dacă nu se întâmpla dezastrul geo-politic din ’45-47, Mihai I ar fi fost un rege constituţional bun, cu caracter şi simţul datoriei, fără nimic din volatilitatea şi histrionismul lui tată-său. Adică exact ce se cere unui monarh european modern: să fie omul stabilităţii şi continuităţii şi să se poarte onorabil. Multe case regale europene au membri care nu se ridică la standard, dar au fost suficient de norocoşi să nu fie deranjaţi de pe scaune de zguduiri ale istoriei ca pe aici, prin părţile noastre.

Cu Mihai I la palat şi fără răvăşirea ţării şi a elitelor după război, România ar fi avut azi, la finalul unei domnii democratice de 77 de ani (record mondial), deşi marcată fără îndoială de scandaluri politice şi mult zgomot de fond inutil, o societate mai aşezată şi prosperă.

Insă după ce totul s-a dat peste cap iar anul 1990 ne-a găsit ca pământ pârjolit în materie de instituţii, era imposibil ca Mihai I să mai fi putut face altceva decât să se compromită rapid, o dată cu clasa politică, în mediul fără repere, free-for-all al acelor ani, prost servit de aghiotanţi bombastici şi incompetenţi, păstorind nepuntincios peste comedia umană dintr-un parlament cu majorităţi atotputernice şi rău intenţionate, aşa cum vedeţi zilele astea.

Regele Mihai a fost personalitatea potrivită să domnească decent peste o ţară existentă – dar nu să re-creeze o ţară de la zero.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/daca-treceam-la-monarhie/