de Sorin Ioniţă

Azi se dă premiul One World iar eu sper să câştige tipul ăsta din stânga, Şerban Georgescu, pozat aseară împreună cu Alexandru Solomon, directorul festivalului. Filmul lui, în link, este ieşit din comun în multe privinţe: n-are fiţe, supralicitare emoţională, exploatare de teme facile, nu face critică socială gălăgioasă sau propagandă. Dimpotrivă, se ocupă de o temă grea – de ce nu pot agricultorii mici să-şi vândă cartofii şi varza deşi muncesc foarte mult, fiind în criză de supra-producţie – fără să cadă în tezisme şi limbă de lemn anti-consumeristă. In spaţiul public românesc, asta e o excepţie.

Doi, abordarea e antropologică, adică omul s-a dus, a luat teren în comuna unde se petrece acţiunea, a stat acolo un an încercând să facă şi el ce fac ăilalţi mici fermieri şi a văzut care-i problema. Mai rar aşa ceva. A construit personaje memorabile şi finalmente mi se pare că a pus Lunguleţu / Dâmboviţa pe harta mentală şi emoţională a României într-un mare fel. Dacă ai văzut filmul, n-o să uiţi niciodată oamenii ăştia sau numele comunei.

Trei, practică triada magică a umorului britanic: (auto)ironie detaşată; under-statement şi over-statement. Asta e trece greu la noi, unde mai curând tradiţia e de patetism, indignare, abisal, ori de haz în tuşe groase, pedagogic, sau comedie de situaţii burlescă. Personal, love it, dar sunt curios dacă nu va confuza niţel publicul larg, dincolo de graniţele festivalului.

Patru, tonul e remarcabil de fluid, te ţine în scaun ca la un film poliţist. N-are lungimi gratuite, ca alte creaţii din festival, nu pune vreun Gică să se uite lung în cameră, cu frunze tremurând în fundal, ca să pară profund. Nu şi-a luat ca model literatura optzecistă şi nici n-o face pe deşteptul cu figuri de stil.

Pentru că n-are nevoie, în final: pe cât de lejeră şi matter of fact e naraţiunea, pe atât de extraordinară este imaginea, iar chestiile astea două funcţionează excelent împreună. Filmul lui Şerban Georgescu e un filigran de imagini picturale, evident lucrate cu grijă, talent şi sudoare. In orice moment ai putea face stop cadru şi lua poza ca s-o publici în National Geographic. L-aş vedea cu plăcere şi fără sonor, doar pentru a mă uita la compoziţii.

Iar acum, cu toate astea înşirate mai sus, îmi dau seama şi de ce filmul lui Şerban Georgescu are de fapt toate argumentele ca să NU câştige Oscarul.