de Teodor Baconschi

Rusia e mereu prezentă în istoria și mintea noastră. Cu toate acestea, nu o cunoaștem prea bine. Ca actor internațional, acest imperiu răsăritean ne-a invadat adesea, ne-a mutilat teritoriul, dar a avut și acțiuni benefice: o contribuție militară importantă la dobândirea independenței și o influență civilizatoare, pe vremea Regulamentului Organic.

Maxima sursă de rusofobie românească ține de ocupația sovietică. Era inevitabilă, pentru că Aliații lucraseră cu Stalin contra lui Hitler, răul absolut. Rusia nu a cucerit Parisul. A dorit numai Europa de Est și a obținut-o. În anii 50, editura ”Cartea rusă” a pompat în limba română clasicii ruși. Această șansă a fost însă stricată de prețul plătit pe ansamblu: propaganda comunist-stalinistă, rusificarea aparatului politic, distorsionarea voită a istoriei românilor, teroarea, prăzile de război. Cine și cum să mai aprecieze Opera completă a lui Tolstoi în asemenea condiții de ocupație, umilință și brutalitate ideologică ?

Din păcate, contactele dintre elita noastră și cea rusă au fost stopate de Revoluția bolșevică. Dacă pe vremea lui Cantemir (Dimitrie, Antioh) asemenea contacte erau firești, după 1917, ele s-au redus la raporturile de subordonare dintre PCR și PCUS.  Admirația boierimii române față de Romanovi, înrudirile dintre Cantacuzinii noștri și cei din Rusia, moștenirea comună a imaginarului bizantin, solidaritatea mistică în jurul valorilor spirituale ale Ortodoxiei, snobismul generației lui Eliade față de filozofii ruși din exil (un Șestov, un Berdiav) – iată tot atâtea realități socio-culturale pe care etapa sovietizării post-belice le-a ocultat fără milă.

Și totuși, nicio personalitate culturală românească din anii comunismului nu refuza cultura rusă. Cum să ignori romanele, poezia, muzica, baletul, filozofia, teologia și marile opere de artă plastică produse în Rusia ? E cu neputință ! Publicul educat a continuat să guste aceste capodopere create în exil, în temniță sau sub opresiune, în clandestinitate. Pentru că, așa cum aminteam deja într-unul dintre textele mele, marea cultură rusă s-a născut împotriva regimurilor politice din această imensă țară cu suflet mixt, euro-asiatic. Există un straniu contrast între grosolănia mărfurilor rusești (ridiculizată de Andre Gide încă din anii 30) și finețea, subtilitatea, rafinamentul cultural al elitei rusești. Această dihotomie, care reflectă poate disprețul misticismului rusesc față de materie, se regăsește în acțiunile de politică externă ale Rusiei. Ea urmărește obiective grosolane și nerealiste cu mijloace sofisticate. Țin minte câte ceva și din vremea sovietică (aveam totuși 29 de ani când a colapsat URSS). În vreme ce rusul obișnuit aștepta cu anii să i se livreze un dulap, Moscova avea departamente de parapsihologie și împingea știința manipulării adversarului mult dincolo de ce stabiliseră ca regulă Strategikon-ul lui Mauricius sau Tratatul despre gherilă al lui Nichifor Fokas.

Dihotomia dintre o economie retardată, monoindustrială, poluantă și un complex militaro-industrial modernizat, plauzibil amenințător, face ca și Rusia lui Putin să persiste în contrastul dintre o infrastructură grosieră și o doctrină strategică subtilă. De la studiul acestei particularități oarecum insolite ar trebui să plece analizele pe care mediile noastre de securitate națională le dedică războiului hibrid din Ucraina vecină. Citesc tot mai des texte despre progapaganda Rusiei în România, despre coloana a cincea a Moscovei, despre componenta psihologică a războiului, însă numărul expertilor demni de acest nume nu depășește degetele unei mâini. Nu avem fonduri, resurse umane calificate și o infrastructură capabile să pregătească, printr-o cunoaștere aprofundată a spiritului rusesc, o reacție corect calibrată a României, ca stat vecin, aflat sub presiunea revizionismului putinian, dar și ca stat NATO esențial pentru coerența flancului estic. Spre deosebire de Polonia, niciun guvern de la București nu a acordat atenție reală pregătirii  unei riposte intelectuale pe măsura ofensivei intangibile a Rusiei. Noi ne bazăm orbește pe articolul 5 și chiar pe ideea că suntem prea mici pentru ca Ursul rusesc să se ocupe de noi nemijlocit. Ca și altădată, credem că ne vom strecura printre picioarele Celor Mari. Am observat, la ultima reuniune a foștilor miniștri de Externe ai României o demarcație: cei de până la Mircea Geoană se temeau de Moscova. Cei de după dl Geoană erau numai cu ochii la Washington. Nu înseamnă că primii nu fuseseră atlantiști: dacă n-ar fi fost, probabil că n-am fi fost azi membru NATO (așa cum nici Serbia nu e). Primul grup supraestima Federația Rusă, cel de-al doilea avea tendința de a o subestima.

E nevoie ca statul român să aloce bani și să formeze expertiză dedicată Rusiei și spațiului răsăritean post-sovietic. Departamentele de analiză din servicii, direcțiile de spațiu din MAE, IDR sau cursurile organizate la școlile de științe politice sunt bune, dar nu suficiente. Avem nevoie, pe termen mediu, de o elită care să știe rusește, să înțeleagă civilizația rusească, să pregătească dialogul din perioadele de destindere și riposta eficientă, în cadrul NATO, dar pe terenul nostru, în cazurile de tensiune. Acum suntem într-un vârf de tensiune. Greu de spus cât va dura. Important e să ne ascuțim instrumentele conceptuale fără de care apărarea și siguranța spre care tindem rămân banale sloganuri recitate la televizor, în lucirea unor epoleți uzați.

contributors.ro