de Teodor Baconschi

Dependența de Internet seamănă cu de­vo­țiunea religioasă. Dacă rămînem „fără Internet“, ne panicăm. Ne simțim brusc aruncați pe un țărm barbar, unde orice catastrofă ne-ar găsi dezarmați și neputincioși. Avem dintr-o­dată impresia că nimeni nu ne mai poate „auzi“, că rămînem sclavii memoriei noastre precare, victimele oricărui lapsus. Gîndul nu se înalță cu ușurință spre Dumnezeu: de aceea sînt unii care socotesc că singura legătură cu El rămîne rugăciunea, nu dialogul interior „așa cum vine“, ci recitativul prestabilit, al cărui ritm generează sentimentul prezenței divine. Internetul e o pseudodivinitate care nu doar o ecranează pe cea reală, dar, situată într-o dimensiune care scapă simțurilor, o și face uitată. Rețeaua digitală e un stăpîn care nu ne lasă nici o secundă de libertate, solicitîndu-ne atenția pe o scară distributivă aparent infinită.

Ruptura nu e totală. Cei mai mulți reușesc încă să închidă Internetul și să meargă la biserică. Mulți continuă să se roage seara și dimineața sau ori de cîte ori resimt un pericol iminent, care le înmoaie vanitatea și îi face să se simtă mici, așa cum se simte orice copil al lui Dumnezeu. În același timp, fiecare credincios postmodern tinde să desăvîrșească procesul de secularizare prin mutarea propriilor (specifice) nevoi religioase tot pe Internet. Bisericile (și orice altă autoritate a religiilor organizate) au ajuns acolo din necesități de comunicare socială, adică de prozelitism și pastorație. Toate și-au deschis site-uri, există zeci de mii de blog-uri și pagini de Facebook sau conturi pe alte rețele de socializare dedicate faptului religios viu, tradițiilor doctrinare, textelor educative etc. Ele au fost construite pentru a ajunge la generațiile postmoderne „pierdute“ parțial pentru religiozitatea clasică, ritmată liturgic, de-a lungul anului bisericesc. Numai că, așa cum liturghia televizată sau transmisă la radio îi ține pe mulți în fotoliu (dîndu-le sentimentul că participă de la distanță), tot astfel religia exprimată pe net îi încurajează pe utilizatori să o țină prizonieră în sfera virtualului, adică acolo unde s-a mutat deja centrul lor de greutate existențială. Nu se pune aici problema de a condamna sau justifica aceste practici: ele există ca atare și mi se pare mai degrabă interesant să înțeleg ce mecanisme le patronează. Unul dintre acestea este, așa cum anticipam, cel al reinventării comunității din care faci parte cu ajutorul net-ului. În lumea reală a parohiilor (mai ales urbane), credinciosul nu mai cunoaște aproape pe nimeni. Sau, dacă e un frecventator asiduu al oficiilor divine, el reperează cîteva figuri care devin familiare, fără ca asta să implice o comunicare mai profundă, adică o veritabilă cunoaștere reciprocă, de ordin dialogic. Prin contrast, fiecare cont de Facebook devine centrul unei rețele sociale personalizate la scara preferințelor și valorilor specifice titularului. Omul postmodern, produs istoric al secularizării radicale, devine nu doar cel care citește de capul lui Scripturile și se dezice de necesitatea medierii clericale în relația cu Dumnezeu, ci și „liderul“ unor „bisericuțe“: contul său personal e și un amvon de unde își proclamă „adevărurile“ personale, o solee din axul căreia își citește „evanghelia“ proprie, dar și de unde oficiază „botezuri“ (prin extinderea listei de prieteni virtuali) sau de unde emite „anateme“ (prin blocarea recalcitranților, asimilați unor „eretici“). Cu alte cuvinte, structura Bisericii (cîndva „catolică“, adică universală) s-a clonat, dar și atomizat, în spațiul virtual, unde „preoția“ devine atributul oricărui utilizator. Unitatea de bază rămîne contul personal, însă există și agregări comunitare mai ample, care grupează „bisericuțele“ cu aceleași mari interese politice, economice sau culturale. Asistăm, cum spuneam, la un proces tot mai vizibil de reinventare a comunităților prin transpunerea lor individualistă la nivelul societății digitale care produce „cetățeni“, dar și „credincioși“ ai diferitelor cauze colective, inclusiv religioase.