Citeam cartea lui Gabriel Dimisianu – ”Amintiri și portrete literare” – unde blajinul critic evocă mici întâlniri cu mari figuri culturale din anii comunismului. Lectura mi-a întărit convingerea că fac parte din ultima generație pentru care instituția criticii literare însemna ceva clar, în tradiția conservatoare a lui Maiorescu (în fond, și ceilalți corifei ai genului – un Călinescu, Lovinescu, Vianu, Ralea, Streinu, Cioculescu – ”păstrau” tradiția, căci o instituiau prin judecățile lor). Critica ”întâmpina” debutanții valoroși – nesfiindu-se să descurajeze veleitarii – analiza producțiile intelectuale din toate artele și genurile, ocupându-se (la nivelul său de sus) cu judecata estetică și estetica însăși, ca ramură a reflecției filozofice. Pe scurt, critica literară ținea loc de parlament și de executiv în Republica Literelor. Această vocație normativă avea darul de a întreține respectul sacru al ”bobocilor” față de veterani și seniori, dar și un soi de colegialitate democratică, bine orânduită. Cantonată universitar în domeniul de succesiune al marxismului, structualismului și semioticii, critica literară nu a dispărut cu totul, dar s-a privatizat, devenind o afacere de ”bulă”: un soi de coterie nostalgică, ușor desuetă, fără prea mare influență ”regulatoare” și văduvită de profesionalism – căci exercițiul judecății de valoare a fost preluat azi de către orice cititor competent (gata și capabil să întrețină, bunăoară, un blog). Observând curba descendentă a fenomenului, ai un inevitabil sentiment crepuscular.