de Teodor Baconschi

În statistici europene din 2017, numai 26% din populația adultă a României avea „studii superioare”, deși tranziția post-comunistă a îngăduit proliferarea de noi universități, de stat și particulare. Au apărut ele, ba chiar au fost criticate pentru slaba lor prestație academică, dar tot n-au reușit să ne apropie de statele dezvoltate din UE, unde numărul absolvenților universitari acoperă plaja 40-50%. 

Eu unul am priceput abia după 89 de ce „omul cu facultate” era atât de respectat în vechiul regim: el reprezenta un caz (statistic) infim și deținea un privilegiu aproape inaccesibil. Comunismul – care se baza doar pe propagandă – a contaminat spectrul disciplinelor umaniste, aservindu-le ideologic. Tot el miza pe mitul inginerului, ca apogeu al figurii proletare, deci a conferit acestui tip profesional o aură intangibilă. Declamând continuu „emanciparea maselor” oropsite, regimul roșu a făcut tot ce se putea pentru a le menține departe de înțelegerea adecvată a secolului 20 (comunismul fiind, să nu uităm, un tipic produs al secolului 19).  Cu sistemul ei rigid, defazat, nestimulat prin dezbateri libere, universitatea comunistă practica deja contraselecția (asumată ulterior de partidele politice). În științele tari (științele exacte cu un puternic și cele umane a supraviețuit – printre încarcerări și recuperări discrete – pleiada interbelică de personalități, însă ea a fost – mai ales după 1980 – înlocuită prin titulari cu dosar curat și mintea netedă, obedienți și deprofesionalizați.  Acest al doilea val generațional de cadre didactice a trăit aventura reconstituirii statului de drept, într-o democrație „europeană”. De atunci încoace – scăzând excepțiile fericite – sistemul universitar a suferit o dilatare care a diluat calitatea, a trecut prin reforme legislative și instituționale impuse sau avortate, s-a supus regulilor din procesul Bologna, și-a ameliorat (în linii mari) infrastructura materială și a combinat gratuitatea cu taxele, oferind noilor promoții de bacalaureați un ascensor social suprasolicitat și totuși insuficient. 
N-am avut niciodată impresia, în aceste decenii de după comunism, că filosofia din spatele legislației a urmărit sincer creșterea nivelului mediu de cunoaștere și pregătire profesională. Inerția „olimpismului” moștenit din Războiul rece (când performanța celor foarte puțini furniza muniție demonstrativă în competiția cu sistemul capitalist) s-a combinat cu vechea prejudecată că profesiile non-liberale reprezintă o dizgrație („munca de jos”) și nu o necesitate economică pe deplin onorabilă.  Amintitelor moșteniri li s-a adăugat stilul hiperbolic al organigramelor din mediul privat (corporații, IMM-uri), adică obiceiul de a genera așteptări exagerate în jurul unor poziții profesionale modeste, de la baza ierarhiei. Acestui stil plin de menajamente ipocrite față de indivizii cei mai comuni i se datorează inflația actuală de CV-uri bogate în aptitudini fără acoperire. Pe de altă parte, declinul „elitismului” a fost stimulat de „compromiterea” – prin intermediul unor insistente campanii de asasinat moral – a intelectualilor publici implicați în viața cetății. Și chiar dacă aceste triste manevre demolatoare ar fi lipsit din arsenalul perioadei, intelectualii publici de talie europeană erau oricum prea rari pentru a modifica dinamica puterii,  fără a-și depăși, obiectiv, competențele specializate. 
Iată așadar din ce e făcut „tortul” realității sociale (și economice) nu tocmai conforme cu sloganul „României educate”. Cu ce au deprins în alte țări europene, cei cinci milioane de români migratori sunt azi mai calificați decât compatrioții stabili: ei trimit acasă nu doar bani pentru familiile lor, ci și moduri de lucru și exigențe actuale. La fel, absolvenții români ai unor universități occidentale (de top sau obișnuite) se întorc – dacă decid asta, în ciuda lipsei de motive obiective – cu o mentalitate adusă la zi. 
Tot ce putem spera este ca, din aceste petice disparate, să apară în următoarele decenii o elită politică dispusă, în premieră absolută, să sprijine cu adevărat educația, fără de care dezvoltarea noastră trenează agonic, printre crize politice vanitos-iresponsabile și discursuri extremiste, lipsite de orice soluții concrete. 
www.libertatea.ro