L-am întrebat și pe intelectualul conservator Teodor Baconschi, teolog și fost ministru de externe, de ce crede că există oameni care se tem că UE le va lua Crăciunul. 

În ghidul respectiv se recomandă înlocuirea cuvântului „Crăciun” cu „Sărbători” în exprimările oficiale, cu argumentul „Nu presupuneți că toată lumea e creștină. Nu toată lumea sărbătorește sărbătorile creștine și nu toți creștinii le sărbătoresc pe aceleași date”. Ce părere aveți de acest argument? Este acesta întemeiat pentru a evita folosirea expresiei „Crăciun”? Vedeți o altă soluție mult mai bună pentru a nu-i ofensa pe creștini, dar în același timp a păstra „o comunicare inclusivă”? 

Teodor Baconschi: Instrucțiunile interne transmise ca ghid de conduită (facultativă!) pentru funcționarii instituțiilor europene au fost retrase și reformulate – nu doar pentru că au suscitat reacții critice, atenție, în toată UE, ci și pentru că vădeau un exces de zel deplasat, chiar dacă ”intențiile” erau bune. 

Orice minte lucidă înțelege că UE e compusă din 27 de state care nu sunt compact creștine. Că există minorități, inclusiv religioase, care ies din cadrul tradiției creștine. 

Asta nu înseamnă că a fi creștin e o rușine, un păcat, o culpă, sau că – într-o democrație funcțională, unde pluralismul e constituțional – ar fi normal ca un necreștin (evreu, musulman, agnostic, ateu sau ce-ar mai fi fiind) să se simtă ”ofensat” de urările specifice Nașterii lui Iisus Hristos. 

Soluția cea mai bună e cea de bun simț: să-și ureze fiecare și să ne urăm unii altora cele bune, de sărbătorile fiecăruia, fără atâtea scrupule ”politic corecte”. 

De ce credeți că acest ghid a dat naștere unor reacții negative atât de violente în România ? De ce se tem mulți români că vor rămâne fără Crăciun sau că „UE le fură Crăciunul”, după cum s-au exprimat unii?

E clar că, pentru cei care sunt deja eurosceptici, orice pretext e bun pentru a bate această tobă. Cu cât ne dezvoltăm economic, crește și un anumit naționalism economic sau cultural (care nu are neapărat origini în propaganda comunistă). 

Mulți percep Comisia Europeană – un organism supranațional și tehnocratic, a cărui misiune nu e aceea de a face politică partizană – ca pe un forum de propagare a unei agende progresiste, importată din SUA (deci înrudită cu sloganurile ”woke” și ”cancel culture”). 

Dacă instituțiile de la Bruxelles sunt acuzate pe nedrept de acest parti pris ideologic radical, atunci n-au decât să spună că acuzațiile sunt nefondate și că nimeni nu a adoptat acolo o linie oficială de extremă stângă. 

Altfel, cred că temerea unor compatrioți că ”le ia UE Crăciunul” e reflexul traumelor noastre totalitare. Dacă ești un om cu adevărat liber, nu-ți ia nimeni nimic. 

Cum ar trebui interpretate în opinia d-voastră genul acesta de încercări de a face comunicarea în UE mai inclusivă, încercări care presupun și înlocuirea unor termeni și nume cu conotații creștine?

Pentru a respinge xenofobia, rasismul etc – e nevoie de educație, în spiritul adevărului istoric și al eticii creștine, așa cum se reflectă ea, pe filieră creștin-democrată, în documentele fondatoare ale UE. 

Nu cred că opinia publică din statele-membre are nevoie de învățământ politic, ca pe vremea bolșevismului. Nici încercările de a face inginerie lingvistică – și inchiziție semantică – nu sunt acceptabile. 

Atât pentru că atacă dreptul la liberă exprimare, cât și pentru că – răstălmăcite de populiști – alimentează ostilitatea unor segmente electorale față de proiectul construcției europene. 

Credeți că există un curent, trend la nivel european pentru a înlocui noțiuni și sărbători creștine cu unele laice, neutre? 

Cred că războiul cultural din SUA a fost parțial (și într-o formă din fericire mai atenuată) importat în UE. Nu e genul de coeziune trans-atlantică de care avem nevoie! 

Nu există tradiții și sărbători neutre: există doar societăți unde ele sunt respectate și liber celebrate și altele – precum România lui Ceaușescu – unde sunt interzise, denigrate sau cenzurate. ”Sărbătorile laice”, în care Moș Crăciun o virează sovietic spre Moș Gerilă, țin de un trecut pe care nu vrem să-l revedem.