E mai greu să fii moderat, decât extremist. Unii cred că moderația înseamnă ”lipsă de fermitate”, veșnică ezitare, compromis. De fapt, tot ce încerci e să respecți structura realului, care include ordinea și dezordinea umană: să nu devii unilateral, să nu sacrifici acele ”mici detalii” care, odată ignorate, pot altera la fel de grav o judecată de valoare, sau concluziile unui experiment științific.

Moderația nu e o ”medie” a extremelor, ci o depășire a lor într-un plan etic și intelectual mai învecinat cu paradoxul decât cu fanatismul obtuz. Iată de ce nu mă plictisesc să afirm că moderația ilustrează virtutea cardinală a spiritului conservator, care – vorba ducelui La Rochefoucauld – rămâne neclintit (în fața emoțiilor excesive, ca și a verdictelor sumare).

Chiar dacă asta mă face simultan antipatic în ochii leftiștilor insurecționali și ai cimpoierilor orto-legio, îmi asum senin riscul, căutând să mă adresez numai celor raționali, prudenți și curioși. E plină lumea de exaltați convinși că adevărul și certitudinea sunt sinonime…