Născut la București, 14 februarie 1963, masterat și doctorat în „Antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor“ la Universitatea din Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995, magna cum laude). Studii post- doctorale la New Europe College (București, 1996).
Carieră diplomatică: ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Suveran de Malta și Republica San Marino (1997–2000). Director general MAE (2001-2002). Ambasador al României în Republica Portugheză (2002–2004). Secretar de stat pentru Afaceri Globale (MAE 2004–2006). Consilier prezidențial (2006–2007). Ambasador al României în Republica Franceză și Principatul de Monaco
(2007–2009). Ministru al Afacerilor Externe (24 decembrie 2009–24 ianuarie 2012). Ambasador în Centrala MAE (2014–)
Publicații (sub semnătura de autor Teodor Baconsky): Le rire des Peres. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Desclée de Brouwer, Paris, 1996. Râsul Patriarhilor, București, Anastasia, 1996. Iacob si îngerul, București, Anastasia, 1996. Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinței, București, Anastasia, 1997. Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică, Curtea Veche, 1999, Roma caput mundi (împreuna cu Horia Bernea), București, Humanitas, 2000, Pe ce lume trăim, București, Editura Pro, 2004, Insula Cetății. Jurnal parizian, Curtea Veche, 2005. Despre necunoscut, București, Humanitas, 2007, 111 incursiuni în cotidianul românesc (ilustrații de Devis Grebu), București, Curtea Veche, 2009. Bisericile de lemn din Maramureș, album UNESCO, 2010,
Sub semnătura Teodor Baconschi: Creștinism și democrație, Curtea Veche, 2011. Legătura de chei. Mărturii diplomatice în dialog cu Armand Goșu, Curtea Veche, 2013. Facebook Inc. Fabrica de narcisism, Humanitas, 2015. Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă (în dialog cu Dan-Liviu Boeriu), Humanitas, 2016, Cetatea sub asediu. Însemnări despre credință, rațiune și terorism, Doxologia, 2016, Fascinația tradiției. Studii patristice și de istorie a religiilor, Editura Lumea credinței, 2017. Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut), Polirom, 2018. Darul desăvârșit. Gânduri despre civilizația creștină, Doxologia, 2018, 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu-Ciprian Tudor, Polirom, 2018. Mărturii încrucișate. Faptul creștin în era smartphone, Lumea credinței, 2018. Averea bunei educații, Univers, 2019.
Decorații: Comandor al Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della solidarieta italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franța), Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios (România).
Membru în Asociația Internațională de Studii Patristice (Paris). Membru în Uniunea Scriitorilor din România. (LGH)

Citiți epigramă în mod frecvent sau ocazional?

Nu sunt un pasionat, nici un expert și cu atât mai puțin un practicant. Fiind fiul unui poet, am evitat psihanalitic întâlnirile cu această muză! În schimb, ca orice om care s-a preocupat de cultura lui generală, am așezat genul epigramatic în nișa lui, adică am asimilat (odinioară) datele esențiale din lunga lui istorie.

Ce autori cunoașteți? Posedați în bibliotecă volume de epigramă, antologii etc?

Rețin că prima întâlnire cu epigrama (în varianta ei românească) mi-a fost prilejuită pe la începutul liceului, deci la finalul anilor 70, când mi-a căzut în mână volumul lui Cincinat Pavelescu, din seria „Restitutio“ (dacă nu mă înșeală memoria, exista o asemenea colecție la Editura Eminescu). Magistratul și magistralul epigramist m-a cucerit imediat prin poantele sale cam desuete, care transmiteau un parfum din vremuri apuse (eram chipurile în Epoca de Aur, așa că glumițele cu adresă ale unui gentleman interbelic păreau decupate dintr-un film în sepia). Ulterior, pe cale preponderent orală, am gustat geniul minor al marelui Păstorel, un moldovean ascuțit la minte, care a dat epigramei locale un nivel memorabil. Catrenele sale anticomuniste circulau umăr la umăr cu diferitele cuplete ale lui Constantin Tănase. Un deliciu formal, dar și o mică supapă plantată în decorul irespirabil al dictaturii bolșevice. Mai târziu, când am aflat despre Catul, Tibul și Properțiu din eseul despre Ezra Pound publicat de tatăl meu într-un volum apărut la Paris, dar și când am purces către studierea literaturii bizantine, am adăugat catalogului numele lui Marțial și al autorilor recenzați de Anthologia Graeca. Chiar și un autor patristic precum sfântul Teodor Studitul, faimos apărător al icoanelor (în criza ico- noclastă) a scris epigrame.

Cum ați defini epigrama?

I-aș spune, sintetic, un duh literar condensat. Deci o vorbă de duh prinsă în cadența unor stihuri lejer-amuzante. E vorba despre germanicul Witz, de care s-a ocupat, printre alții, Sigmund Freud. O rostire în doi peri, menită să sancționeze, prin caricatură, defectul cel mai vizibil al unui individ care, deși merită o corecție, rămâne un tip frecventabil. În definitiv, schimburile ad hoc de „răutăți“, adică duelul între epigramiști, sugerează egalitatea sau chiar parteneriatul. Râzi de un semen, în sens antropologic, social, dar și intelectual. Epigrama e o împunsătură care nu exclude autoironia și nici afinitățile elective.

Care ar fi, după dumneavoastră, secretul unei epigrame reușite?

Sunt convins că un bun epigramist e un om de cultură, nu un poet eșuat în versificație frivolă. O epigramă „durabilă“ include aluzia subtilă, referințele livrești, comparația, hiperbola, ironia și oximoronul – deci poate servi ca material didactic pentru figurile retoricii clasice. Poanta e cu atât mai izbutită cu cât știe să evite vulgaritatea de bodegă și creează o tensiune ușor dramatică. Evident, asta nu comportă scorțoșenia, cât relaxarea distinsă a salonului monden, la ora digestivelor. Există în epigramele de soi ceva din spiritul goliardic (adică din veselia nărăvaș- ireverențioasă a studenților din colegiile medievale), dar și o latură ingenuă, o anumită candoare jucăușă, care ciupește, fără să rănească. Echivalentul sportiv al epigramei trebuie să fie duelul cu floreta, nu pugilatul de categorie grea.

Ați fost tentat să scrieți epigramă? Dacă da, ne puteți exemplifica?

Sincer, din motivele la care mă refeream adineaori, nu am la activ nicio tentativă epigramatică. În schimb, după ce am fost invitat „de onoare“ la Festivalul de la Mizil, am căpătat o simpatie solidă pentru mica dumneavoastră breaslă, pe nedrept eclipsată sub acuzația nedreaptă a „demodării“. Vă spuneam, pe drumul nostru auto către „capitala subcarpatică a epigramei“, că îl cunosc din copilărie pe dl. George Corbu, președintele Uniunii Epigramiștilor din România, pe care m-am bucurat sincer să-l revăd, după foarte mult timp. Domnia sa nu e doar autorul unui concept eponim („corbigramele“), dar și un bibliofil de cursă lungă: iată un model pe care iubitorii și slujitorii genului l-ar putea transmite generațiilor următoare.

Ați fost vreodată ținta unei epigrame? Aceasta v-a produs inamiciții, neplăceri etc?

Tot la Mizil am fost „ținta“ (în fond amabilă) a unui catren improvizat de dna Elis Râpeanu: o premieră, în ce mă privește. Și în cazul dânsei, am admirat vitalitatea binedispusă a unei persoane care, înțeleg, a dedicat o întreagă teză de doctorat acestei specii. Oricum, dacă ar fi să mai fiu subiectul unor „atacuri“ epigramistice, nu m-ar supăra faptul în sine, ci doar riscul unei încercări de proastă calitate. Nu te poate necăji o epigramă cu adevărat bună! Avem oriunde și oricând nevoie de terapia prin umor a defectelor și slăbiciunilor noastre preaomenești.

Există admiratori, dar și detractori ai genului. Considerați că există argumente de o parte și de alta?

Mă întristează că epigrama a intrat într-un soi de eclipsă a receptării. Acum oamenii „înjură“ guverne, politicieni sau dușmani personali pe paginile lor de Facebook. S-a pierdut
cumva tihna efortului de a ironiza pe cineva în… versuri. Argumentul tipic împotriva ei ține de realitatea că poeții mari nu s-au dedat la epigrame. Există poeți ludici, precum un Șerban Foarță, dar nici ei nu practică epigrama „ca la carte“. Trebuie să admitem că lirica (post)modernă a renunțat complet la poezia cu formă fixă, fie ea sonet, rondel sau epigramă. Pe de altă parte, atracția spre clasicism revine periodic în gusturile diferitelor epoci și n-ar fi exclus să asistăm, cumva, la un nou interes al publicului cultivat pentru epigramă (care, prin brevitatea ei, se acordă de pildă cu sms-ul). A propos, din Japonia a plecat moda romanului foileton pus pe net și citit pe telefonul mobil. Dacă epigramiștii noștri ar folosi mai abil noile tehnologii, s-ar putea ca ei să ajungă din nou la inima unui public mai larg, inclusiv tânăr.

Epigrama şi umorul se află într-o legătură nu totdeauna pusă în evidenţă. Aţi putea glosa în legătură cu această apartenenţă? Dacă umorul este, cum s-a spus, o notă distinctivă a filosofiei morale a românilor, alcătuind o componentă spirituală a poporului nostru, ce consecinţe decurg din acest fapt pentru epigramă?

Avem noi umor, nu-i vorbă, dar mai ales sub specia masochistă a „hazului de necaz“. Astăzi trăim repede, stresați, destul de posaci (mai ales de când stăm la „masă“ cu celelalte state-membre UE și constatăm, la orice comparație, că nu ocupăm încă vreun loc fruntaș). În această fază a istoriei noastre, ținem să ne aliniem, ca să ne depășim complexele de inferioritate. Condițiile de producere a umorului „popular“ s-au modificat : gustăm mai curând „meme“ viralizate pe net, nu prea mai apar bancuri, dar găsești în social media și destule prezențe marcat umoristice. Mă deranjează ceea ce Andrei Pleșu a numit „obscenitatea publică“, virajul masiv către trivialitate și mitocănie, ca dovezi incontestabile de proastă creștere (sau educație formală precară). Epigrama, chiar dacă asumă un limbaj licențios – cum mai găsim și în opera lui Păstorel – rămâne un gen „fin“, pentru oameni care știu să prizeze subtilitatea…

Din anul 1990 există uER (uniunea Epigramiştilor din România), în care sunt integrate 25 de nuclee de epigramişti. Vi se pare semnificativ pentru climatul literar actual?

E cumva bizară, deși explicabilă prin snobismul unora și altora, separația între Uniunea Scriitorilor și cea a Epigramiștilor. Ce-i drept, cei mai mulți scriitori nu sunt epigramiști, dar epigramiștii de vocație sunt cu siguranță scriitori, adică autori de literatură. De vreme ce Uniunea Scriitorilor are toate „secțiile“ (poezie, proză, eseu, critică literară, dramaturgie, literatură pentru copii etc) de ce nu s-ar putea negocia un spațiu alocat epigramiștilor ? În fine, nu mi-am propus să declanșez vreun „război“, și nici să particip la niște tratative de pace. Am făcut o simplă sugestie, pe care nu o avansez numai din curtoazie.

Ce părere aveți despre revista EPIGRAMA? Cum ar putea fi sprijinită pentru a ajunge la cât mai mulți cititori?

Ce să vă spun ? Nu auzisem, până la momentul intersecției de la Mizil, de publicația dvs. Mi se pare că se bucură de o circulație pe nedrept confidențială, doar între „pasionații“ domeniului. Nu știu dacă aveți și o variantă online, sau dacă folosiți Facebook : sunt convins că umorul epigramei, ușor de memorat și mușcător, ar putea trezi entuziasmul unui număr mai însemnat de amatori. Poate că și temele alese ar putea fi actualizate mai curajos.

Un mesaj de final.

În primul rând, vă mulțumesc că ați găzduit un „profan“ în paginile revistei dvs. Vă mulțumesc tuturor și pentru găzduirea frumoasă de care m-am bucurat cu prilejul festivalului de epigramă și poezie „Romeo și Julieta la Mizil“, în contextul deloc ghinionistei ediții cu numărul 13. Apoi, le urez epigramiștilor români spor și inspirație, spre delectarea cititorilor și îndreptarea celor luați în „cătarea“ satirei! Viața umană fiind (și) o comedie perpetuă, putem paria în continuare pe valabilitatea adagiului: „castigat ridendo mores…“!