Alexandru Gussi: Slăbiciunile UE de care am vorbit pot deveni și o forță: dacă supraviețuiește fără să utilizeze, sau aparent să nu utilizeze, uriașa resursă civilizațională pe care o are la dispoziție, ne putem aștepta ca în momente de cumpănă această resursă de identitate și mobilizare colectivă să fie un ultim recurs. Credeți că există riscul uitării rădăcinilor neinvocate formal, sau există o memorie a fiecărei națiuni în parte, dar și a Europei în general, care rămân elemente constante și de stabilitate? Sigur că această memorie e și una a conflictelor, dar, pe de o parte, din ele se poate învața. Cu cât memoria e mai lungă în trecut, cu atât mai mult se poate învăța. Pe de altă parte, memoria e ce vrem să ne aducem aminte. Sigur că instrumentalizarea trecutului are riscuri mortale, dar uitarea sau repudierea rădăcinilor cred că poate fi mai rea. Deci importantă ar fi intenționalitatea amintirii, buna credință, dorința unei memorii care re-unește. Revin, cu scuze pentru formularea prea rapidă, este memoria europeană în pericol? Putem imagina un proiect european confecționat exclusiv din interesele prezentului (care eventual să invoce mai mult sau mai puțin credibil și interesele viitorului)?

Teodor Baconschi: Ați pus chestiunea într-o perspectivă care-și merită complexitatea. Nu pot, pentru moment, decât să lungesc lista dilemelor din această zonă. Există memorie involuntară? Un soi de stoc imaginar care ne modelează comportamentul și sensibilitatea și ne conferă o identitate specifică dincolo de ce ne dorim (sau reușim) să rememorăm? Este memoria doar ce e consemnat și conservat, sau trebuie să trecem în contul ei uitările noastre colective și individuale? În acest caz, harta memoriei pasive ține și de hazardul arheologic… Când nu uităm, o facem pentru a supraviețui biologic, sau spiritual? Pentru că poți muri, în vreme ce “ideile” tale îți supraviețuiesc… Dacă privim o societate, ne dăm seama că tirania memoriei omogene definește mai cu seamă comunitățile premoderne, organice și ierarhice, unde ținerea de minte era canonizată și confiscată sacerdotal, pe când memoria modernității e plurală, heterogenă, policentrică și polemică. Și atunci: este anatomia memoriei o chestiune politică în sens larg, adică – în sens și mai larg – una metafizică? Dacă e să revin la problema memoriei europene, mi se pare clar că ea ține de surse, nu de arborescența lor adesea divergentă. Nu putem găsi un substrat unificator decât în mult invocata triadă: filosofie greacă, drept roman, revelație creștină. Poate că lipsa consensului asupra faptului că doar rădăcinile adânci ne unesc a dus la naționalizarea memoriei europene, apoi la instrumentalizarea ei ideologică și la ura față de un trecut prea bogat pentru a nu deveni, chiar și pentru moștenitorii săi, o insuportabilă povară… Există memorii minuțios conservate și în alte civilizații, însă nici volumul, nici precizia redării nu se compară, acolo, cu fantasticul labirint al memoriei europene, implicând vocația critică, meta-textuală, excesul hermeneutic și oglindirile parabolice ale unei lucidități care alternează mistica și cinismul, misiunea și dezvrăjirea, eternul romantism și ironia, utopia și nostalgia paradisiacă… Am impresia că europenii de azi sunt deopotrivă dornici și capabili să prezerve trecutul, dar fac asta într-o logică patrimonială: muzeificăm trecutul și ținem să ne separăm emoțional de el, sau să-l desemantizăm. El nu mai reprezintă sursa de inspirație a existenței noastre, ci un continent al mândriei abstracte, umbrit de culpa unor strămoși pe care ținem neapărat să-i fi depășit nu doar tehnologic, ci și moral. Un ghem de factori – începând cu vanitatea progresului fără capăt – ne face să nu mai imităm trecutul, ci să-l condamnăm ca pe o formă de glorie nemeritată. În toate aceste pulsiuni colective regăsim tema modernității parazite, adică deformarea parodică a creștinismului. Pocăința retroactivă e un truc aproape diabolic… 

www.senspolitic.ro