Normal că suntem influențați de evoluțiile internaționale: criza financiară generată de produsele toxice ale băncilor americane (2008-2010), eșecul ”Primăverii arabe” (care a dovedit iarăși non-universalitatea ”valorilor occidentale”), revizionismul Rusiei în Crimeea și Donbas, criza refugiaților din Siria, ascensiunea Chinei sau războiul cultural care slăbește democrația americană sunt evenimente care nu puteau rămâne fără ecou în lume, deci și în România.
Pe lângă acestea, se cuvine să admitem că ne adâncim în criză din motive care țin strict de societatea românească: n-am dezvoltat, adoptat politic (bi-partizan) și cu atât mai puțin implementat o viziune despre prioritățile dezvoltării noastre după ce marile obiective istorice ale integrării în blocul NATO și UE fuseseră realizate.
Am depășit faza în care binele comun democratic se definea prin anticomunism (adică prin delimitare față de practicile, mentalitățile, simbolurile și oamenii fostului regim dictatorial), însă n-am reușit să dăm o nouă definiție a binelui comun în context euro-atlantic.
Am dovedit slăbiciunea intelectuală și morală a societății civile, pentru că politizarea ONG-urilor devenite partide nu a oprit contraselecția, ca bulevard spre triumful imposturii profesionale, deci al unei pseudo-elite incompetente, lacome și egoiste.
Când am clonat, provincial și superficial, conflictul cultural dintre progresiști și conservatori, nu am reușit să circumscriem nucleele moderate ale celor tendințe, care aveau vocația dialogului constructiv de idei (și deci pe aceea de a degaja soluții acceptabile). Am cedat înclinației facile și spectaculoase spre extremismul de ambele sensuri, vidând centrul politic și deci anihilând reprezentarea politică onestă a clasei de mijloc.
Cu atâtea hibe când inconștiente, când inconștient încurajate, rezultatul e mediocru, tulbure și distructiv. Pandemia covid-19 a fost doar lebăda neagră menită să exacerbeze aceste lacune și să ne pună față în față cu un amestec de neputințe care fierb.