După Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European a căpătat prerogative sporite și, ca atare, o greutate politică mult mai apăsată. Sigur, înăuntrul său se regăsesc diverse ”familii ideologice” atașate disciplinei de grup.

Cu toate acestea, contează din plin și dezbaterile, și personalitatea fiecărui MP, și argumentele puse în joc, dincolo de votul ”colectiv”.

În forumul legislativ comunitar, statele membre trimit de obicei politicieni versați în afaceri europene, adică foști demnitari experimentați, distinși, poligloți, cu un CV mai mult decât respectabil.

Partidele românești n-au înțeles – sau au ignorat – aceste lucruri în fond simple. Cu 4-5 excepții, ele au rezervat locurile eligibile de la alegerile europene unor figuri de umplutură, penibil incompetente și chiar grobiene: triști populiști fără orizont intelectual, fără cariere remarcabile, fără carismă și ștaif care, ajunși la Bruxelles, se remarcă prin îndelungate tăceri și recorduri de chiul.

Pentru români, Parlamentul European e doar un premiu de consolare (când șeful de partid vrea să scape de un competitor incomod) sau un o piesă de teatru într-o limbă străină, unde facem strictă figurație.

Când tu însuți nu dai doi bani pe reprezentarea ta externă, nu te poți aștepta ca alții să plătească mai mult.