Național-socialismul lui Hitler și comunismul lui Stalin au fost vase comunicante. Bolșevicii erau ”internaționaliști” doar ca să aducă toate țările unde ar fi avut loc revoluții marxist-leniniste sub cizma Kremlinului. În fapt, ambele sisteme totalitare absolutizau o națiune mesianică: germanii și ”lumea germanică” în primul caz, rușii și ”lumea rusă” în celălalt.
Ceaușescu – ultimul stalinist din lagărul sovietic – a virat inevitabil spre un național-comunism românesc, menit să ascundă eșecul economic al sistemului. L-a reabilitat pe Antonescu – aliatul lui Hitler – și a sădit rădăcinile naționalismului post-comunist, cultivat de aceeași Securitate, prin partide extremiste (”România Mare” etc) și prin gurile de tun mediatic împotriva elitei intelectuale liberale, creștin-democrate – care era pro-occidentală.
Cum războiul lui Putin contra lumii democratice va fi pierdut, putem spune că – oricât ar scălda-o (văd că unii au devenit peste noapte ”pro-americani”) – partida naționalist-extremistă din România va ieși și ea din scenă.
Istoria de după 89 a fost consemnată: cei care au pus umărul la mineriade, la confiscarea oligarhică a economiei, finanțelor și trusturilor de presă, identici cu cei care, după 2004, au pompat în societate discursuri anti-UE și NATO n-au cum să-și rescrie acum biografiile. Perversiunile liberticide ale secolului 20 se apropie de sfârșit. Acum și în România.