de Teodor Baconschi

Presupus „lovinescian”, am fost mereu indispus de inerția curentelor intelectuale paseiste, cu toate etichetele lor (poporanism, narodnicism, gîndirism, legionarism, semănătorism etc). Aveam motive temeinice. Din cauza lor s-a tergiversat necesara occidentalizare a societății românești. Ele au subminat germenii democrației parlamentare (pentru care se luptau candid eroii provinciali ai lui Caragiale). Tot ele au idealizat universul sătesc, socotind că vocația românilor e să scape de „teroarea istoriei” prin refuzul devenirii istorice firești. Știam că lumea țărănească dispărea încă din anii 1930 și că Școala de Sociologie de la București, fondată de Dimitrie Gusti (deodată cu Muzeul Satului), nu făcea decît să constate acest proces inevitabil. Înțelegeam că toate ideologiile antimoderne funcționaseră ca alibi al subdezvoltării, pe care o exaltau artificial, atribuindu-i virtuți din călimară. Și mă enerva, prin anii ’80, cînd eram student, atmosfera calp alegorică a festivalului „Cîntarea României”, în care diformul „folclor nou” omagia tocmai opera comunistă de anihilare a satului românesc autentic, cu bunele și relele sale. Ulterior, am apărat – cu argumente de toate felurile – natura urbană a creștinismului și chemarea lui civilizațională, în opoziție cu „păgînismul” lumii romane prăbușite din cauza invaziilor barbare.

Continuarea, aici.