Cu circa zece milenii în urmă debutează revoluția agriculturii, deci trecerea graduală de la societatea mobilă a vânătorilor-culegători (în care un ins ”ocupa” cam 10 km pătrați) la societatea sedentarizată, proto-urbană. De fapt, istoria umană se împarte între negura zecilor de milenii anterioare și acel moment ”agrar” (în care se situează și cultul creștin, cu ingredientele sale emblematice: pâinea și vinul). Fapt e că aceste zece milenii sunt, de fapt, o trecere uniform accelerată către reamenajarea ființei umane pe baza unei economii de rețea. Rețele de drumuri (terestre și maritime și, foarte recent, aeriene). Rețele de infrastructură urbană, azi aproape generalizate, ceea ce explică și faptul că 2/3 din omenire locuiește la oraș. Internetul și rețelele sociale încununează acest lung proces de interconectare umană, de unformizare și reperaj individual. Trăim în vaste conurbații cu părți necunoscute (câți bucureșteni, bunăoară, își cunosc tot orașul?) și am ocupat o mare parte din spațiul terestru disponibil, printr-o densitate demografică tot mai ridicată, obiectivând, simultan, nevoia de ”identificare” a indivizilor (priviți ca noduri în rețea). Riscurile epidemice sunt direct proporționale cu nivelul de branșare reticulară pe care l-am atins. E inevitabil ca, de acum înainte, să nu mai fim reperabili numai pentru poliție, pentru furnizorii de ”utilități”, comercianți și instituțiile de sănătate publică: vom fi reperați în timpul real al deplasărilor noastre și ca ”agenți patogeni”. Plătim deci bunăstarea tot mai mare printr-o libertate tot mai mică (atât la nivel fizic, cât și în ceea ce a fost, cândva, spațiul nostru privat). Reveria proto-istorică ne-ar îndemna poate, să invidiem libertatea, în condiții de viață precare, de care se bucurau vânătorii-culegători. E prea târziu pentru asemenea nostalgii.