Am citit cu mare încîntare eseul lui Vargas Llosa despre „civilizația spectacolului“ (Humanitas, 2015): o elegie la mormîntul culturii înalte, dar și un manifest elitist, asumat cu umor (adesea negru). M-a mirat cînd am citit pe Facebook postarea unei tinere jurnaliste care îl trata pe Llosa ca pe un bunic retrograd, gata s-o certe că a stat în club după miezul nopții. Există în multe capete mai necoapte prejudecata că tot ce e elitist e nu doar anacronic, dar și antiliberal. Or, nu e deloc așa, cel puțin în cazul romancierului peruan, care ne-a obișnuit cu franchețea sa adesea iconoclastă, cu scenele sale fierbinți, ba chiar cu erotismul său străbătut de irizări incestuoase. Llosa deplînge doar ce mi se pare și mie de plîns: dispariția gîndirii complexe și a studiilor aprofundate, care au fost, laolaltă, exilate într-o nișă academică, fără dreptul de a mai locui în cetate. Ocuparea spațiului public de către discursul tabloid, senzaționalist, care ratează sistematic adevărul și deformează percepția colectivă asupra lumii (cu tot cu valorile sale de căpătîi). Din palatul ducal au ieșit aristocrații mecenați și au intrat exponenții culturii pop. În locul lui Lorenzo Magnificul s-a instalat Justin Bieber. Care e și guru civilizațional, model spiritual, teolog. Nu ați citit greșit. Am găsit pe un site de informații creștine ample extrase din gîndirea religioasă a starului canadian. Un ins care, la 22 de ani, are mai multă influență asupra tineretului global decît orice autoritate „tradițională“, cu excepția probabilă a Papei de la Roma. Să ne bucurăm, cei care mai credem în viitorul civilizației iudeo-creștine, că Justin Bieber este credincios. Iată cîteva mostre: „Mă rog cînd mă duc la culcare, dar și ziua, cînd am vreo problemă, mă rog Lui atunci cînd vreau să-i mulțumesc pentru ce mi-a hărăzit. Fără Dumnezeu, n-aș fi unde sînt. M-a binecuvîntat cu talent și oportunități. Chiar există o rațiune a faptului că mă aflu unde sînt azi.“ (Radio Times, februarie 2016). Iată și latura anselmiană a lui Justin: „Mă simt de neînvins, pentru că nu există cineva mai mare decît Dumnezeu. Dacă Dumnezeu e cu mine, cine va fi împotriva mea? (Complex, septembrie 2015). Și nu ne oprim aici: „Dezvoltarea unei relații personale cu Dumnezeu e chestia cea mai cool pe care am trăit-o. Știu că nu sînt singur și că n-am motive de teamă. Nu vă imaginați că vreau să vă impun ceva: vreau pur și simplu să vă împărtășesc ce se petrece în viața mea. “ (Instagram, mai 2015)
Iată, în cîteva rînduri, credo-ul supraconfesional pietist a unei vedete care planează inofensiv peste cupola de ceață a spiritualității „postmoderne“. Un soi de„personal Jesus“, facultativ, dar sentimentalmente operațional, mai ales în lupta cu angoasa, depresia sau supralicitarea egoistă. Nu fac nici un proces de intenție (de pildă refuz să cred că aceste postări sunt doar semnate Justin Bieber, fiind în realitate concepute de PR-iști abili, care știu că eroul nu trebuie să apară fără credință, dar nici încadrat într-o confesiune cu reputație sectară). Mă interesează fenomenul: cînd cineva a cucerit YouTube, el devine locul unei epifanii. Ales divin. Mesager al transcendenței uitate. Tot ce e – vorba lui Weber – „rutinizare carismatică“ redevine în cazul acestor semizei pop o sursă de prospețime simplă, umană, accesibilă, vie. Era media redefinește tradiția profetismului, redimensionează audiența oricărui „ales“ și face din vocea unui popstar „glasul celui care strigă în pustie: pregătiți calea Domnului!“ Mi se pare uluitor să constat că un tînăr abia ieșit din adolescență poate întoarce, pe o rețea de socializare, sau printr-un interviu în Rolling Stone, acele de pe ceasornicul religios al generației sale. Asta-mi amintește, mutatis mutandis, de precocitatea „rabinică“ a lui Iisus, Cel care învăța în Templul de la Ierusalim pe cînd abia împlinise 12 ani. E o victorie în forța imbatabilă a tinereții care crede că lumea nu se reduce la structura ei materială și face loc altor dimensiuni.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
