Cavaler fara teama si fara prihana in politica romaneasca, descendent al unei ilustre familii de intelectuali, Theodor Paleologu e feciorul regretatului scriitor Alexandru Paleologu si al Piei Paleologu, istoric de arta. Tanarul Theodor a facut pana acum totul in viata pe repede inainte: a invatat la Paris, dar nu „cravatei cum sa-i lege nodul”, ci in scoli ilustre. Absolvent de Ecole Normale Superieur, a facut apoi studii aprofundate in filosofie, la Universitatea Sorbona, si a obtinut doctoratul in stiinte politice, la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales si la Universitatea din Munchen. La 29 de ani, Theodor Paleologu era profesor universitar.

style=’display:inline’><a href=’http://ad2.ip.ro/please/redirect/11682/2/1/7/’><img src=’http://ad2.ip.ro/please/showit/11682/2/1/7/?typkodu=img&keywords=’ width=’300′ height=’250′ style=’border-width:0′                     asociat la mari universitati europene si din Statele Unite, la 33 de ani diplomat si ambasador al Romaniei in Danemarca si Islanda, iar la 35 de ani ministru al Culturii, intr-o formula de inceput a cabinetului Emil Boc. A crezut orbeste in dragoste, s-a casatorit la 20 de ani, a devenit tata la 21, dar a divortat acum doi ani. Vicepresedinte al PDL, Theodor Paleologu implineste la vara 39 de ani si se lupta acum pentru a castiga fotoliul de primar al sectorului unu din Bucuresti, cu credinta ca poate face ceva pentru imaginea capitalei, pentru imaginea noastra in lume. Armele lui, pe care le poarta la vedere – atat de atipice pentru un politician, pentru ca nu-s din cele de ascuns la carambul cizmei -, sunt: onestitatea, maturitatea, seriozitatea si vasta sa cultura enciclopedica, ce-i permit sa nu ia in tragic sau in derizoriu, ci doar in gluma, colorata si instabila scena politica romaneasca. Cu un potential urias de a purta campanii politice, cu idealuri admirabile, cu disponibilitate imensa de a avea rabdare si umor, cu multa cultura si educatie aleasa, Theodor Paleologu este un tanar atipic, din alta lume, intre politicienii de azi. Cel care ridica stacheta si diferentiaza valoarea sigura.
Copilarie cu aroma de cirese amare
– Ca unic fiu si urmas al marelui om de cultura Alexandru Paleologu, prima intrebare care trebuie sa va fie adresata obligatoriu este cum ati crescut alaturi de un tata atat de deosebit? Care sunt cele mai puternice amintiri din copilarie?
– Tatal meu, dar si mama, sunt doua repere foarte puternice in viata mea. In cateva flash-uri, vad cum mergeam cu tata in parc si ma purta pe umeri, cum ne duelam cu sabii de lemn si ma invata anumite pozitii si lovituri, pentru ca el facuse scrima in tinerete, cum ne uitam impreuna la carti, de care am fost fascinat de cum am deschis ochii pe ele, si il rugam sa-mi citeasca. Cum imi spunea mama povesti inventate de ea, in care eram si eu un personaj. De multe ori imi confectiona ea insasi costume de cavaler, de print, si intram in jocul ei, inchipuind povesti in fata familiei, a oaspetilor. Cel mai mult imi placea Richard al III-lea „Inima de leu” (mai ales dupa ce vazusem la televizor un film cu Lawrence Olivier si-mi placuse foarte mult), pe care il jucam inarmat cu o sabie, o pelerina si chiar o palarie de fetru, pe care mama imi brodase blazonul Plantagenetilor. Ulterior am vazut „Razboiul stelelor” si am vrut sa-mi fac o costumatie ca a lui Harrison Ford. Am fost pentru scurta vreme fan „Star Wars” si l-am chinuit pe bietul tata, caci cu el m-am dus de nenumarate ori sa vad filmul, desi lui i se parea o prostie. Mergeam de mai multe ori pe an la bunicii din partea mamei, la Iasi, iar bunica nu stia cum sa ma mai rasfete, imi facea dulceata de cirese amare, preferata mea, si supa cu galusti. Si mai mergeam in vacanta la familia unui pastor protestant, dintr-un sat sasesc de langa Brasov, ca sa practic limba germana. Vara eram, invariabil, cu parintii mei la mare, la 2 Mai, si era minunat acolo, plaja era salbatica, veneau multi scriitori, stateam cu totii in gazda si mancam peste de la lipovenii pescari, iar serile erau foarte boeme.

Anii fericiti. Impreuna cu parintii, la mare

Ceea ce am si facut. La fel de bine puteam sa imit si semnatura lui Serban Cioculescu, a lui Solomon Marcus, si a altora, pe care-i cunosteam de la Casa Scriitorilor, unde mergeam cu tata. Ei stiau, era cunoscuta in anumite cercuri literare aceasta pasiune a mea, de aceea s-a si apelat la mine atunci. In treacat fie spus, recent, am facut o mica remarca absolut tangentiala, despre semnatura presedintelui Basescu, si au fost unii destepti care au inteles altceva decat ce am vrut eu sa spun. Invitat de curand intr-o emisiune la televiziunea nationala, am fost poftit si eu sa semnez in cartea de aur a institutiei, unde, printre nenumarate alte autografe, am vazut ca semnaturile „campioane” la marimea literelor sunt (desi pare ciudata alaturarea, pentru ca sunt personalitati total diferite): Traian Basescu, Gigi Becali si soprana Angela Gheorghiu. Ce ne spune asta? Ca sunt oameni cu o parere foarte buna despre ei insisi, cu o imagine de sine considerabila. Eu am o semnatura destul de mica, nu chiar minuscula, in orice caz, nu grandioasa precum a altora. Dar, revenind la intrebarea dvs. despre copilarie, foarte pregnante sunt amintirile despre marile sarbatori, de Craciun si de Pasti. Medicul si orientalistul Sergiu Al-George era nasul meu si se costuma de fiecare data in Mos Craciun, apoi avea cu mine lungi discutii, care nu mi se adresau neaparat mie, ci mai cu seama tatalui meu, cu care avea genul asta de glume filosofice. De aceea, cand a murit Sergiu Al-George, pentru mine a murit si Mos Craciun. Prietenii cei mai apropiati ai tatei, cu care ne vedeam regulat, erau Sergiu Al-George, Theodor Enescu, istoricul de arta, Eusebiu Munteanu, medic si un om absolut admirabil. Apoi, din cand in cand, mai venea la noi si Nicolae Steinhardt, rar de tot si Constantin Noica, pentru ca el nu era un amator de mese cu multa lume. Toti cei care fusesera in inchisorile comuniste povesteau intamplari, unele, putine, mai amuzante, altele ingrozitoare. Dar, in general, nu prea vorbeau despre lucrurile cele mai urate petrecute in inchisoare, pentru ca cei mai multi se impacasera cu ideea, nu voiau sa fie razbunati pentru suferinta lor, cel mult o luau ca pe un dat al sortii.

Bunicii materni ai lui Theodor Paleologu

– Cum gestionati in mintea dvs. de copil aceasta discrepanta intre ceea ce era afara, dincolo de usa, adevarata realitate a regimului comunist, cu toate privatiunile lui, si toata istoria aceasta a ilustrei dvs. familii, prin care, de buna seama, vi s-a inoculat constiinta ca trebuie sa o duceti mai departe cu aceeasi onoare?
– Stiam ca nu trebuie sa spun la scoala ce auzeam acasa, asta era foarte clar, era o separare a lucrurilor si a realitatilor impregnata in minte foarte devreme. Dar, firesc, eram foarte mandru de trecutul tatalui meu si al camarazilor sai de lupta anticomunista, ca si de faptul ca tatal meu fusese ofiter de cavalerie, de exemplu, inainte de venirea comunismului, lucru mai putin stiut. Tot asa cum eram foarte incantat de toata povestea familiei mele, din partea mamei si a tatalui meu, asa cum e normal sa fie orice copil, cand i se spun povesti despre bunicul, despre strabunicul. Copil fiind, intelegi instinctual ca sunt doua registre diferite ale realitatii. Si, de altminteri, copiilor nu le place minciuna si au spirit critic si justitiar, ei sunt cei care striga, atunci cand nimeni nu se asteapta, ca „imparatul e gol”. Orice copil care se uita la televizor in anii ’70-’80 isi dadea seama ca totul e o minciuna poleita, iar asta nu-ti cerea foarte multa perspicacitate. Intelegeai repede ca toata lumea aceasta a oamenilor mari este impregnata de minciuna oficiala, il vedeai la televizor pe Ceausescu cum era de caraghios, il imitam cum vorbea, cum pronunta gresit anumite cuvinte si cum dadea din mana, cum accentua anumite parti ale frazei. Era de tot hazul, si ne dadeam seama de lucrul asta, dar asta era numai partea comica a unui regim gri si opresiv.

Pe covorul rosu
– Odata cu numirea, in 1990, a lui Alexandru Paleologu, tatal dvs., ca ambasador la Paris, v-ati inceput studiile acolo. Ce-a insemnat pentru dvs. perioada franceza?
– Era prima mea iesire in Occident. Inainte de ’89, n-am iesit din Romania decat o singura data, cu o excursie organizata de liceul german din Bucuresti, in Berlinul de Est, la Leipzig, Dresda si cateva ore in Praga. Dar, la Paris, de la prima intalnire cu lumea occidentala, m-am adaptat foarte repede. Ce visam? As spune „pretty much the same”, adica in mare masura aceleasi lucruri. Nu sunt un om care s-a schimbat foarte mult, am o constanta destul de mare in liniile mari ale existentei. Eram om de carte, citeam de dimineata pana seara, asta era principala mea activitate, citeam pe rupte, chiar si cand mergeam cu metroul sau cu trenul, de atunci imi vine obiceiul de a nu pleca de acasa fara o carte in geanta, pentru ca nu se stie niciodata daca nu cumva trebuie sa stai sa astepti pe undeva si nu ai ce face. Era evident ca ma atragea cartea si m-am pregatit constant pentru asta. Apoi, din 1992 incolo, dupa ce tata si-a dat demisia din diplomatie si s-a intors in tara, devenind senator liberal, prin el am mentinut o relatie constanta cu mediile politice din tara, avand o viziune foarte realista asupra lor. Fara sa-mi fac iluzii, am crezut ca asta e calea pe care trebuie s-o urmez.
– V-ati lepadat de viata universitara, apoi de mediul diplomatic, pentru politica. A meritat?

Articol integral publicat pe www.formula-as.ro