( Textul de mai jos (care ar putea fi foarte bine intitulat ”Războiul guvernului cu piața”) este un fragment din analiza publicată în revista (exclusiv print) CRONICILE Curs de Guvernare – al cărui nou număr (nr. 99 ) a apărut azi.

Ce sunt CRONICILE –  un LINK informativ AICI.

Nr. 99 din CRONICI – cu un hint la sumar – un LINK AICI.

(Redacția) 

*

Cuvânt înainte de-a privi la războaiele guvernelor cu piața

Pentru o ţară în curs de dezvoltare, aflată în plin proces de ajungere din urmă (catching up) a țărilor dezvoltate, este esențial să stimuleze cei trei factori care stau la baza creșterii economice sustenabile: capitalul, forţa de muncă, productivitatea. Conform autorului Ruchir Sharma („The Rise and Fall of Nations”, Norton & Company, 2016), începând cu anul 1960 economiile lumii, dezvoltate şi emergente, au crescut în medie cu 3,5 la sută pe an, iar jumătate din această creștere s-a datorat factorului forţă de muncă (creșterii demografice).

Acestea fiind zise, să vedem cum procedează România în raport cu modelul și ritmul de succes la care facem referire mai sus.  Asta fiindcă această ţară este cea care îşi permite cel mai puţin să pună beţe în roate funcționării pieţelor

*

România îşi propune să crească pe termen mediu cu 4-5 la sută pe an, dar nu dă nici un fel de atenție celor trei factori de producție menționați. Evoluțiile demografice ale ţării – la fel ca în Bulgaria şi în ţările baltice – par să sustragă din (nu să adauge la) creșterea economică viitoare. În aceste condiții, România ar trebui să facă tot ce îi stă în putință pentru a stimula ceilalți doi factori: productivitatea şi capitalul.

Mai concret, stimularea capitalului (ca factor de creștere economică) înseamnă luarea de măsuri pentru stimularea economisii şi a investirii de către toți actorii din economie:

guvern, investitori străini, firme românești, populaţie.

Din păcate, măsuri precum cele din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.114/2018 (cea cu ”taxa pe lăcomie”) merg exact în sensul opus, descurajând economisirea şi investirea şi subminând, astfel, firavele șanse de ajungere din urmă a economiilor dezvoltate.

Ce (nu) face statul

Să începem analiza noastră cu rata de investire internă, exprimată prin raportul dintre Formarea Brută de capital Fix şi PIB.

Ea este rezultatul economisii realizate de guvern, de firmele cu capital românesc şi de gospodării. Pentru o ţară cu nivelul de dezvoltare al României, un nivel al ratei de investire internă optim s-ar situa în jurul valorii de 25 la sută din PIB.

Se observă că un nivel optim al ratei de investire interne a fost obținut între 2010 şi 2015, perioadă care a corespuns cu reformele structurale efectuate post-criză.

După care, în perioada 2016-2018, în paralel cu relaxarea fiscalității, a avut loc o diminuare sensibilă a respectivului indicator, spre nivelul de 22 la sută din PIB, insuficient pentru o ţară în proces de catching up şi care, pe deasupra are de înfruntat handicapul unei evoluții demografice nefavorabile.

Investițiile realizate de guvern au căzut în acest interval, reflectând  atenția mult mai mare acordată cheltuielilor curente, de genul măririi salariilor şi pensiilor. Electoratul este satisfăcut pe moment, dar șansele dezvoltării economice viitoare sunt puse sub semnul întrebării.

Iar cei care acum se bucură de salarii şi pensii mult mărite ar trebui să facă legătura între acestea şi infrastructura care se surpă, școlile fără instalații sanitare şi spitale rămase nezugrăvite de pe vremea comunismului.

Ce (nu) face economia privată autohtonă

Firmele românești nu au nici o motivație să învestească, atâta timp cât legislația fiscală acordă un tratament preferențial dividendelor (impozitate cu numai 5 la sută) faţă de profit (impozitat cu 16 la sută). În acest caz, se poate vorbi de una dintre cele mai aberante şi anti-dezvoltare prevederi fiscale.

În al doilea rând, nici o autoritate a statului nu verifică şi nu penalizează neîndeplinirea de către firme a capitalului social de minim 200 lei (?!). Astfel, avem peste 240.000 de firme care nu îndeplinesc nici măcar această cerință modică.

În al treilea rând,  măsuri de genul celor din OUG nr.114/2018, care de jure plafonează prețul în unele domenii (energie electrică, gaze) trimit semnalul că, oricând, statul român poate lua măsuri similare, invalidând orice plan de afaceri pe care o firmă dispusă să investească l-ar avea.

Ce (nu) face ”poporul”

Gospodăriile populației sunt rareori un investitor direct, dar ele îşi aduc contribuția la dezvoltarea viitoare a ţării prin  economisire. Or, nici aceasta nu este deloc încurajată.

O plafonare de facto a dobânzilor (precum cea încercată prin OUG nr. 114/2018) nu poate avea ca efect decât menținerea dobânzilor la depozite în teritoriul real-negativ (sub rata inflației) pe o perioadă nedefinită.

În al doilea rând, economisirile din Pilonul II al sistemului de pensii riscă să se ducă pe apa sâmbetei, fie pentru acoperirea necesităților pensionarilor curenți (în cazul transferului la Pilonul I), fie prin consumare.

În al treilea arând, puținele gospodării care încă îşi mai investesc economiile pe Bursa de Valori, au primit o nouă lovitură prin scăderea cotației acțiunilor, ca efect a comportamentului imprevizibil al Guvernului.

Ce (nu) face capitalul străin

În ceea ce-i privește pe investitorii străini, nu s-ar putea spune că până acum România a fost o destinație preferată de aceștia, în condițiile în care stocul Investițiilor Străine Directe (ISD) ca procent din PIB este printre cele mai mici din regiune.

Cu atât mai puţin va fi atractivă România pentru investitorii străini după anunțarea unor măsuri precum cele din Ordonanța amintită, care plafonează prețul la utilități şi cvasi-plafonează dobânzile, care duc la desființarea Pilonului II al sistemului de pensii şi la afectarea politicii monetare etc.

Să luăm cazul “taxei pe lăcomie”, percepută începând cu anul 2019 băncilor pentru vina de a fi înregistrat în anul 2018 un profit de peste 1,5 miliarde de euro.

În statică, cifra poate părea mare, deşi vorbim de profitul cumulat a 35 de bănci şi de o cifră echivalentă cu doar 0,75% din PIB.

În dinamică însă, dacă ne uită că din ultimii zece ani, patru ani au fost ani cu pierderi pentru bănci – pierderi acoperite în exclusivitate de proprietarii acestora – vom vedea că profitul cumulat într-un deceniu de abia dacă atinge 4 miliarde de euro.

Poate că băncile prezente în România nu vor pleca, dar vor încerca să transfere costurile noilor măsuri asupra clienților. Însă în mod cert băncile care nu au încă afaceri aici se vor gândi de două ori înainte de a investi.

Guvernul ar putea obiecta arătând că măsuri similare, de restricționare a funcționării pieţei, au fost luate şi în alte state europene. Cu câteva amendamente esențiale, însă:

1. a) nu ştiu cum se face, dar modelele de intervenționism vin fie din state declarat iliberale (Ungaria), fie din state declarat eurosceptice (Austria, Italia, Polonia);
2. b) chiar dacă statele respective şi-ar permite luxul unor astfel de atitudini (ceea ce nu este evident), în cazul României măsurile anti-piaţă frizează absurdul. Această ţară este cea care îşi permite cel mai puţin să pună beţe în roate funcționării pieţelor, în contextul în care are cel mai mult de recuperat în materie de creștere economică şi în condițiile în care capitalul local nu este deloc abundent.

Oricum ar fi, pe termen lung, în războiul dintre piețe şi guverne agresiv intervenționiste nu poate exista decât un singur învingător.

Numai că prețul îl vom plăti noi toţi, ca națiune.

www.cursdeguvernare.ro