de Valentin Lazea

În ultima perioadă, în strânsă legătură cu evenimentele din Grecia, un fel de euroscepticism difuz s-a instalat în societatea românească.

Firavele discuţii despre avantajele şi dezavantajele aderării unui stat la zona euro tind să sublinieze mai degrabă argumentele împotriva unei asemenea opţiuni. Mai mult ca niciodată, este necesară o discuţie onestă privind argumentele pro şi contra adoptării monedei comune.

Câteva idei demne de a fi discutate sunt prezentate în cele ce urmează – prezentate în obiecții și contraargumentele la acestea :

Obiecţia nr.1: O dată cu aderarea la zona euro, statul pierde capacitatea de a răspunde la o criză prin intermediul unei devalorizări externe (deprecierea monedei), fiind obligat să recurgă la devalorizări interne (scăderi de salarii şi/sau pensii).

Contraargument: Această constrângere nu reprezintă o pierdere atât de mare precum se crede de obicei. Prin devalorizare internă pot fi ţintite doar anumite grupe de câştigători de venit, lăsând neafectate largi segmente ale populaţiei.
În schimb, prin devalorizare externă pierd toate persoanele dintr-un stat, fără excepţie, întrucât scade valoarea activelor deţinute de fiecare cetăţean, indiferent dacă este tânăr, bătrân, salariat, şomer sau casnică.

Obiecţia nr.2: Prin intrarea în zona euro, se instituie dictatura organismelor europene (Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană), astfel încât statul îşi pierde o mare parte din suveranitate în materie de politici economice.

Contraargument: O dictatură mult mai rea decât cea a organismelor europene o constituie dictatura pieţelor. Pentru un stat insuficient de disciplinat (cu alte cuvinte, pentru un stat care nu este Marea Britanie, Elveţia sau Norvegia), disciplina impusă de pieţe este infinit mai constrângătoare decât disciplina impusă de organismele europene, mai ales că acestea au o disponibilitate mare de negociere şi compromis.

Obiecţia nr.3: Zona euro nu constituie o Zonă Monetară Optimă; ca atare, în lipsa transferurilor fiscale este imperios necesară funcţionarea celor patru libertăţi de mişcare (a bunurilor, a serviciilor, a capitalului şi a persoanelor), fără de care se acumulează tensiuni crescute în anumite state.

Contraargument: Deşi această obiecţie este una corectă, în cazul particular al României cele patru libertăţi de mişcare sunt, de facto, mult mai bine respectate decât în cazul altor state. Pe de o parte, cele patru libertăţi de mişcare sunt deja consacrate în tratatele europene şi tot ceea ce rămâne de făcut este lupta pentru transpunerea lor în practică chiar şi în ţările mai reluctante. Pe de altă parte, mobilitatea geografică a românilor este printre cele mai mari din Europa, chiar şi în absenţa participării la zona euro.

Obiecţia nr.4: Prin intrarea în zona euro şi prin alimentarea unor mecanisme precum ESM şi Fondul Unic de Rezoluţie bancară, România s-ar putea trezi în situaţia de a furniza bani pentru salvarea unor state mult mai bogate.

Contraargument: Şi aceasta este o obiecţie serioasă, dar, dacă judecăm drept, sunt mult mai multe şanse ca România să devină un beneficiar net al unor asemenea fonduri europene, decât un contribuitor net. În mod paradoxal, prin refuzul său implicit de a contribui la alimentarea acestor fonduri, România se situează astăzi în poziţia unui conducător auto mai slab decât media (mai înclinat spre accidente şi, deci, spre încasarea de despăgubiri) care refuză să-şi facă asigurare CASCO sub pretext că nu vrea să finanţeze eventualele accidente ale unor conducători auto mai experimentaţi.

Obiecţia nr.5: Zona euro nu poate funcţiona optim, atâta timp cât politica monetară comună nu este dublată de o politică fiscală comună şi de o integrare politică.

Contraargument: Aceasta reprezintă, de departe, obiecţia cea mai serioasă. Întrebarea este dacă “stăm pe margine” până când aceste probleme îşi vor găsi rezolvarea, sau dacă încercăm să contribuim pro-activ, ca jucător implicat, la rezolvarea lor. Trebuie să reamintim faptul că România are un interes deosebit în reuşita proiectului european (oricum, un interes mai mare decât Grecia, Portugalia sau Spania), întrucât toate celelalte alternative sunt mai proaste: autarhia economică a fost încercată în două rânduri în secolul trecut (în anii ’30 şi în anii ’80), de ambele ori cu rezultate catastrofale, iar aderarea la alte zone (CSI, zona Balcanilor de Vest etc.) iese din discuţie.
Prin urmare, este în interesul României să contribuie la reuşita proiectului european din interiorul acestuia şi nu ca un spectator pasiv, care nu vrea să rişte nimic, ci doar să culeagă roadele semănate de alţii. În acest context, atitudinea de până acum a autorităţilor române, de acceptare selectivă a integrării (nu în materie de fiscalitate şi taxare, nu în materie de aliniere a preţurilor etc.) nu este una care să favorizeze desăvârşirea proiectului european.

Lista obiecţiilor şi a contraargumentelor poate continua şi o discuţie aplicată pe marginea lor este utilă şi necesară. Totuşi, o concluzie se poate desprinde: buna funcţionare a zonei euro nu este o imposibilitate, iar cu suficientă voinţă politică din partea tuturor părţilor implicate problemele tehnice pot fi rezolvate.

Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte determinările culturale ale adoptării euro. Criza a reliefat cu pregnanţă faptul că o mentalitate balcanică, bazată pe nerespectarea regulilor, nu poate fi compatibilă cu statutul de membru al zonei euro, fundamental bazată pe reguli.

Câteva exemple de mentalitate balcanică sunt următoarele :

a– convingerea că datoriile contractate nu sunt obligatorii de plătit, ci sunt ceva facultativ. Să ne reamintim: în pofida erorilor de concepţie a celor două programe de iertare a datoriilor greceşti (din 2010 şi 2012), creditorii internaţionali au oferit totuşi condiţii incomparabil mai bune de eşalonare a datoriei. Şi, probabil, ar fi oferit şi o a treia iertare, dacă nu ar fi fost iritaţi de tacticile de negociere ale guvernului grec. Dar la baza oricărei înţelegeri ar trebui să stea ideea că datoria (sau cea mai mare parte a ei) este obligatoriu a fi plătită.

b– ideea că angajamentele luate de guvernele precedente nu implică o obligaţie pentru guvernul actual. Într-adevăr, nonşalanţa cu care noii lideri greci au renegat obligaţiile asumate de predecesorii lor ne duc cu gândul la metodele extremei stângi (troţkiste) de a rezolva problemele internaţionale.

c– concepţia că troika instituţiilor financiare internaţionale poate fi chemată ori de câte ori este nevoie, dar în acelaşi timp poate fi alungată oricând cu mesaje patriotarde de tipul “noi ştim mai bine ce avem de făcut”. Fără comentarii.

d– iluzia că realizările măreţe din trecutul istoric al unei ţări îi dau acesteia în mod perpetuu dreptul la tratament preferenţial. Din nou, parcă sună cunoscut.

e– mai presus decât orice, credinţa că şmecheria ţine loc de inteligenţă. În lumea civilizată, şmecheria nu este trecută niciodată la capitolul calităţi, ci la capitolul defecte de neiertat.

Avem, în România, a ne întreba serios cât din această nenorocită de moşternire culturală balcanică mai purtăm cu noi ca un reziduu al ultimelor secole. Pentru că s-ar putea ca aceste considerente, culturale, să fie principalul nostru obstacol în adoptarea cu succes a euro şi nu problemele tehnice, care în esenţă sunt mai uşor de rezolvat.

***

Valentin Lazea estre economistul-șef al BNR.

cursdeguvernare.ro