Matei Bogdan

Publicat în 10 iunie 2020, 18:58 / 710 elite & idei

+ Economie • + Observator • Valentin M. Ionescu

de Valentin M. Ionescu

Recent, Senatul a aprobat o propunere legislativă de completare a Codului Muncii (art. 164 din Legea nr.53/2003) privind fixarea salariului minim brut pe țară la 60% din salariul mediu brut începând cu data de 31 decembrie 2024. Până la împlinirea termenului, salariul minim ar crește gradual în tranșe anuale egale începând cu 1 ianuarie 2021. Propunerea legislativă introduce sistemul fixării salariului minim pe cale administrativă, eliminând posibilitatea măsurării impactului, precum și negocierea cu partenerii sociali. Prin urmare, se propune modificarea radicală a instituției salariului minim pe un model de monopson pur, în care guvernul îi reprezintă pe angajatori și angajați, deși piața este structurată altfel. De aceea, încerc să aduc câteva clarificări cu privire la logica economică a salariului minim.

Instituția salariului minim (din punct de vedere economic) a apărut la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX pornind de la ideea necesității de a echilibra relația între muncă și capital, între angajat și patron, dat fiind faptul că nu întotdeauna salariul unui lucrător reflecta în mod corect prețul muncii. Cazuri de acest gen nu au dispărut nici astăzi, deși pe ansamblu, relația între muncă și capital s-a echilibrat, mai cu seamă în zona industrializată a lumii. 

Care ar fi argumentele existenței și majorării salariului minim ? Susținătorii afirmă că fixarea de către guvern și majorarea acestuia în timp reduce rata șomajului. Economiștii de orientare libertariana se opun ideei ca un salariul minim să fie impus de stat cu nesocotirea libertății părților de a negocia, întrucât o asemenea situație ar conduce la creșterea ratei șomajului și la un dezechilibru între cerere și oferta în piața muncii.

Impactul salariului minim asupra ocupării este cercetat în literatura economică de aproape 100 ani (D.Neumark., W. L. Wascher, 2007)  S-au făcut nenumărate studii. Unele au arătat că nu există o corelație între majorarea salariului minim și ocupare (Card and Krueger, 1995), iar altele că efectul ar fi neglijabil (Doucouliagos și Stanley, 2009). De asemenea, sunt studii care  arată o corelație negativă între salariul minim și ocupare (D. Neumark, W. Wascher, 2000) sau din contră, una pozitivă, Rezultatele sunt contradictorii și nu se poate trage o concluzie, pentru că depinde cum s-au făcut toate aceste studii, după metodologia fixată și grupul țintă investigat. Deși, există tentația extrapolării unui studiu de la o economie la alta, de la o piață a muncii la alta, trebuie evitat acest lucru, pentru că particularitățile pieței muncii dintr-o țară nu sunt similare cu cele dintr-o alta țară.

În România, de exemplu, se observă că piața muncii este influențată de factori culturali, asimetrii informaționale sau asimetrii spațiale care determină un grup relativ omogen de persoane cu calificare slabă dintr-o regiune anume să nu caute de lucru, chiar și în situația în care salariul minim este atractiv. Separat de această situație, nu există o cercetare care să arate corelația între salariul de rezervă și șomaj, în ce condiții un salariu de rezervă devine salariu așteptat, pentru a vedea preferința unora de a nu munci o perioadă de timp. Totodată, trebuie ținut cont că în orice economie când se studiază impactul salariului minim în piața muncii trebuie luat în calcul șomajul voluntar, mai cu seamă în rândul persoanelor cu calificare scăzută, pornind de la premisa că acestea sunt plătite la nivelul salariului minim. Șomajul voluntar se estimează în baza trade off/compensării între munca și petrecerea timpului liber (U (sL + πT)    L + T  ≤ k). Este un cost de oportunitate pe care un individ și-l calculează și ia decizia dacă muncește sau nu. Unii preferă mai mult timp liber decât munca, iar alții să lucreze în loc să stea acasă. În acest conext se poate calcula „salariul de rezervă” ca raport între utilitatea marginală a timpului liber/utilitatea marginală de consum. Motivațiile pentru care oamenii aleg să-și maximeze utilitatea mai mult prin timp liber decât prin muncă ține de asigurarea consumului din alte surse de venit, de educație, factorii culturali dominați din familie și comunitatea în care trăiesc, starea de sănătate etc. În orice caz, aceste situații se estimează pe un grup țintă relativ omogen, dacă se cercetează impactul salariului minim în piața muncii, respectiv cei care au o calificare profesională scăzută.

Datele statistice dezvăluie o parte din realitate și ne ajută să judecăm impactul majorării salariului minim în piața muncii. Am să iau o perioadă de timp anume să vedem, în baza unei analize descriptive ce s-a întâmplat în piața muncii. 

În intervalul 2016 – 2019, salariul minim brut pe țară a crescut constant. Totodată, un trend crescător au avut și salariile peste nivelul salariului minim.

 În același interval de timp cu cel specificat, rata de ocupare a forței de muncă la grupa de vârstă 15-64 ani a evoluat pozitiv, dar fară salturi semnificative. În 2016 rata de ocupare a fost de 61,6%, în anul 2017 de 63,9%, acum 2 ani a ajuns la 64,8%, iar în 2019 de 65,8%. Rata de ocupare  în rândul tinerilor 15 – 24 ani, fară educație, fară calificare (NEET’s) a fost cuprinsă intre 22,3% și 24,7%.

Totodată, rata șomajului la grupa de vârstă 15 – 64 ani a scăzut constant, de la 5,9% în 2016, la 4,9% în 2017, 4,25%  în 2018 și 4% în 2019. În schimb, la tineri intre 15 – 24 ani fară educație, fară calificare (NEET’s) rata șomajului a fost de 20,6% în 2016, 18,3% în 2017, 16,2% în 2018 și 16,7% în 2019. 

Creșterea ratei de ocupare la eșantionul 15 – 64 ani, respectiv scăderea ratei șomajului este posibil să fi fost influențată de mai mulți factori: majorarea salariilor în termeni nominali (nu doar a celui minim), ieșirea din piață prin pensionare a unui număr de lucrători, migrația forței de muncă. În lipsa unei măsurări, nu știm care este ponderea fiecărui factor dintre cei enumerați, în ceea ce privește evoluția ratei de ocupare.

Din datele statistice prezentate mai sus se observă că în rândul tinerilor intre 16 – 25 ani, fără calificare și educație, majorarea salariului la nivel național a avut un efect minor în gradul de ocupare și rata șomajului. Prezum că tinerii din grupa de vârstă 16 – 25 ani, fară calificare și educație sunt plătiți, de regulă, la nivelul salariului minim brut. De aceea, am făcut această observație. La grupa de vârstă 25 – 54 ani, efectul majorării salariilor este pozitiv în rata de ocupare. Dar, în această grupă de vârstă majoritatea persoanelor sunt plătite peste nivelul salariului minim. Să nu uităm că din totalul celor 5 milioane de angajați, doar 1,3 mil. sunt plătiți la nivelul salariului minim. Lucrătorii din sectorul de construcții în număr de 300.000 (înainte de luna martie 2020) au un „salariul minim” la nivel de 3000 lei net. 

Din datele statistice disponibile și care pot fi interpretate se observă o corelație slabă între majorarea salariului minim și rata de ocupare, mai cu seamă la persoanele din grupa de vârstă 15 – 24 ani. Rata de ocupare depinde de structura pieței muncii și a economiei, precum și de salariul de „rezervă” care în cursul negocierii devine „salariul așteptat” pentru cel ce caută un loc de muncă. Din păcate, în Romania nu se fac cercetări cu privire la salariul de rezervă, pentru a estima elasticitatea acestuia. De aceea, avem o informație incompletă despre comportamentul celor ce refuza un loc de munca, în condițiile în care ajutorul de șomaj și alte beneficii sociale sunt reduse valoric. De asemenea, nu știm impactul majorării salariului minim și a celui mediu asupra valorii salariului de rezervă.

În raport cu precizările pe care le-am făcut se pune întrebarea cum de rata șomajului a scăzut în ultimi ani, mai cu seamă la grupa de vârstă 25 – 64 ani. Aici pot apărea trei explicații: emigrarea, ieșirea din piață prin pensionare și majorarea salariilor peste cel minim  în industriile și firmele care și-au permis acest lucru având o productivitate mai mare. Pe de altă parte, în ultimii ani numărul celor plătiți la salariul minim brut a scăzut. Aprox.23% din totalul efectivului de salariați (fară cei din construcții) sunt plătiți la nivelul  salariului minim, calculat la 5,5 mil salariați.

Majorarea salariului minim brut ca și a celui mediu brut nu a condus la creșterea șomajului, în ultimii ani. Cu toate acestea, este posibil ca majorarea semnificativă a salariului minim brut să fi avut influență asupra numărul de lucrători care prefera să activeze în economia informală. La noi acest fenomen este observabil mai cu seamă în construcții și în comerțul cu amănuntul  desfășurat de microfirme. 

Este salariul minim un instrument de politica socială ?

Separat de modul în care salariul minim influențează ocuparea se mai ridică problema în ce măsură acesta este un instrument de reducere a inegalităților sociale, prin micșorarea decalajului dintre angajații cu venituri mici și cei cu venituri medii. Modul în care se propune reglementarea în viitor prin fixarea salariului minim brut la 60% din cel mediu brut pe țară începând cu data de 31 decembrie 2024 pare să pornească exclusiv de la criteriul social. 

Este greu de susținut că salariul minim brut poate fi un mijloc de reducere a sărăciei, întrucât inegalitățile sociale depind de factori educaționali și culturali, politici sociale de inserție, nu doar de venit. Ajustarea pozitivă a salariilor în termeni nominali nu se face în mod egal, ci depinde de productivitate și cererea de forță de muncă. Pe de altă parte, dacă pornim de la premsia că salariile cresc constant în termeni nominali, decalajul între salariul minim și cel mediu tot rămâne.  Apreciez că pentru a reduce riscul de sărăcie o persoană trebuie să dobândească acele competențe care îi permit o plată peste salariul minim brut, separat de alte programe sociale de inserție.

Are influență majorarea salariilor asupra migrației forței de muncă ?

În anul 2016, emigrația a fost de 207.578 persoane, în 2017 de 242.193 persoane, iar în 2018 de 231. 661 persoane. Iar imigrația a fost de 132.795 persoane în 2016, 137.455 persoane în 2017, 172.578 persoane în 2018. Pe sold, se vede că cei care s-au stabilit definitiv în străinătate sunt puțini. Explicația constă în faptul că mulți cetățeni români, născuți în România și în Rep. Moldova pleacă în străinătate, fară să renunțe la cetățenie și rezidență, iar alții se întorc. Majoritar dintre cei care pleacă sunt cu studii elementare, gimnaziale și medii. Deși nu s-a realizat nici un studiu pe un eșantion reprezentativ cu privire la cauzele care determina emigrația, informațiile de altfel disparate de care dispunem indică o corelație între emigrație și venit, deși motivele care determină o persoana să emigreze nu se rezumă la venit. Pe de altă parte, din sold (intrări-ieșiri) se observă că mulți cetățeni români se întorc în țară, ceea ce înseamnă că munca sezonieră ar putea avea încă o pondere ridicată. La imigrație însă există un număr semnificativ de persoane care vin din afara spațiului UE.

Variante de ajustare a costurilor în cazul majorării salariului minim

În cazul fixării salariului minim prin negociere, firmele au posibilitatea de a-și construi o strategie de negociere în funcție de costul cu forța de munca, productivitate, indicele prețurilor de consum. Dacă salariul minim este fixat de guvern, negocierea este exclusă, drept pentru care, firmele au trei variante: să majoreze prețurile ca să-și acopere cheltuielile de exploatare pe latura cheltuielilor de personal, să concedieze personal, ori să accepte o reducere temporară a profitului, suportând majorarea cheltuielilor salariale.

Prima variantă depinde de competiția între firme (pe latura ofertei) și de factori sezonieri. De pildă, în comerț este puțin probabil să intervină majorări la prețul cu amănuntul pentru bunuri la începutul anului când cererea este mai scăzută comparativ cu alte luni. În ipoteza în care exista și o competiție în piață prin preturi și în mai mică măsură prin diferențiere de produs, majorarea preturilor este puțin probabil să opereze astfel încât o firmă să-și acopere cheltuiala salariala majorată. În acest caz, este posibil ca o parte din salariați să treacă în zona informala. Aceasta ar fi o cale de ajustare a majorării salariului minim.

Concedierea personalului este o altă soluție, deși, după cum am precizat în ultimii ani, pe fundalul unei creșterii a Produsului Intern Brut de peste 4%, majorarea salariului minim, deși a fost rezulatul unei improvizații,  nu a condus la creșterea șomajului. În condiții de recesiune, sigur că este posibilă concedierea.

Reducerea temporară a profitului ca urmare a majorării salariului minim se poate înregistra la firmele care au preponderent angajați plătiți la salariul minim și în condițiile în care preturile la produsele finite nu pot fi majorate pe termen scurt.  M-am întâlnit cu un asemenea caz și de aceea îl menționez.

Majorarea salariului minim are efecte diferite pe ramuri economice și mărimea firmelor. În toate cazurile, majorarea salariului minim depinde de creșterea productivității. Acesta ar fi calea cea mai importantă de ajustare la nivel de firmă. Din păcate firmele mici nu au această posibilitate pe termen scurt. Firmele mari au resurse, pot suporta cheltuieli în instruirea personalului, în reorganizarea muncii sau în introducerea de noi tehnologii. De aceea, majorarea salariului minim poate conduce la creșterea eficienței în firmele mari, ceea ce este mai puțin posibil în firmele mici.

Evolutia productivitatii muncii și a salariului minim în perioada 2016 – 2019

Sursa: CNSP, INS, Eurostat

Salariul minim brut – medie

an	2016	2017	2018	2019
Salariul minim brut pe tara	1183.3	1433.3	1900.0	2080.0
Crestere procentuala	16,9%	21%	32,6%	9,5%

Între creșterea productivității muncii și nivelul salariului minim brut pe țară majorat există un decalaj pe tot intervalul 2016 – 2019. Același lucru s-a înregistrat și în anii precedenți.

Este greu de crezut că în următorii 4 ani, în care unul este de recuperare (2020) firmele vor putea angaja cheltuieli pentru a-și majora productivitatea astfel încât aceasta să se coreleze cu majorările salariului minim din fiecare an. De asemenea, apreciez că este necesară o cercetare pe ramuri economice, întrucât productivitatea muncii nu crește în același ritm peste tot. Nu văd rațiunea economică pentru care ar trebui să existe un salariu minim brut unic pe toată țara, din moment ce productivitatea muncii pe activități economice (clasificata pe coduri CAEN) nu este aceeași. Nu se poate compara o ramură cu alta.

Apreciez că fixarea pragului valoric pentru salariul minim și a indexării acestuia trebuie să țînă cont de criterii economice, punând în balanță și criteriile sociale. Fixarea salariului minim la 60% din salariul mediu brut pe țară este inacceptabil. Nu ține cont de nici un criteriu economic, elimină posibilitatea firmelor de a negocia și de a-și cuantifica din timp cheltuielile. Totodată, fixarea arbitrară prin lege a unui salariu brut unic pe țară este o altă eroare, din moment ce productivitatea este diferită pe ramuri economice.

Cu un salariu minim diferențiat, se poate calcula indicele Kaitz ca raport între salariul minim și cel mediu, după formula[1]:

                                                   MW = ∑i fit (Mt /Wit) Cit

Fit= fracțiunea de angajați  dintr-o ramură industrială „i” în anul t

Mt = salariul minim în anul t

Wit  = salariul orar în anul t

Cit  = fracțiunea de angajați din industria „i” plătiți la salariul minim în anul t[2]

Indicele servește la estimarea „distribuției angajaților plătiți la salariul minim într-o industrie, precum și la raportul dintre salariul minim și cel mediu într-o industrie”

O posibilă formula pentru fiecare industrie conform clasificației din codul CAEN ar trebui să se bazeze următoarele variabile:

– venitul la limita sărăciei

– salariul mediu al jumătății inferioare a salariilor din sectorul privat din ramura x

– productivitatea muncii din ramura x

– indicele prețurilor de consum și rata șomajului

În formulă, venitul la limita sărăciei se însumează cu salariul mediu al jumătății inferioare a salariilor din sectorul privat. Valoarea rezultată se ajustează cu productivitatea muncii, indicele prețurilor de consum și rata șomajului. Așa s-ar putea determina salariul minim.

O altă formulă poate porni de la ∆ IPC t-1 + ∆ PIB t-2, în care se ia în considerare inflația așteptată și cea din anul precedent, iar la PIB  o rata de creștere așteptată t-2.

Scurte comentarii de final:

• Salariul minim nu se stabilește în mod arbitrar prin lege, fără măsurarea efectelor pe care le produce. Situația economiei și a firmelor dintr-un an nu este aceeași cu situația din alți ani. Cu atât mai mult, salariul minim nu poate crește în fiecare an la fel;
• Salariul minim se fixează în baza unei negocieri între partenerii sociali. Conform propunerii legislative cu care am început acest articol, negocierea este eliminată. Poate că sindicatele își imaginează că se poate negocia un salariu minim pe economie peste cele fixat arbitrar prin lege. Așa ceva este exclus, în condițiile în care se ignoră orice criteriu economic. Firmele nu pot fi obligate să accepte o negociere cu sindicatele, în condițiile în care li se impune anual să plătească angajaților un salariu minim brut, fără estimarea productivității sau a costului cu forța de munca (majoritatea firmelor pornesc de la această abordare pe costuri). În mod corect, majorarea salariului minim trebuie să fie rezulatul unei negoceri, în baza evaluării macroeconomice și a unui mecanism de fixare a salariului minim care să ia în considerare: productivitatea, rata inflației, rata șomajului sau rata ocupării.
• Este recomandabil ca productivitatea să se stabilească pe ramuri/activități economice potrivit clasificației codului CAEN, pornind de la un index/sistem de referință dintr-un an;
• Nu este recomandabil să se ia în calcul valoarea coşului minim de consum pentru un trai decent. Nici macar Organizația Internațională  a Muncii – „farul sidicatelor” – nu recomandă un asemenea criteriu, pentru că este greu de stabilit coșul minim. Ceea ce este „trai decent” pentru  o persoană nu este considerat „trai decent” de alta, ținând cont de opțiunile diferite de consum;
• La estimarea salariului minim, nu trebuie ignorat „salariul de rezervă”. Este o minimă condiție pentru a înțelege comportamentul oamenilor pe latura ofertei în piață muncii;
• Estimarea indicelui Kaitz ar fi necesară și subsecventă studiului anual de impact pentru a vedea  distribuția angajaților plătiți la salariul minim într-o industrie;
• Majorarea salariului minim trebuie estimată, negociată și anunțată cu câteva luni înainte de aplicare, astfel încât firmele să aibă timp să aplice oricare din canalele de ajustare.

Indiferent de mecanism și formula de calcul a salariului minim va exista un decalaj semnificativ între salariul minim și cel mediu. În timp,  în ipoteza în care productivitatea crește constant, iar rata inflației este scăzută, s-ar putea că salariul minim să ajungă la peste 60% în anumite ramuri economice,drept pentru care este de neînțeles că statul să impună în mod arbitrar un prag.             

Bibliografie:

• David Neumark1 and William L. Wascher: Minimum Wages and Employment, Foundations and Trends in Microeconomics, Vol. 3, No 1–2 (2007)
• ILO: Guidance Paper of the International Organization of Employers: The Minimum Wage, 2014
• OECD: Measuring Productivity, OECD Manual, Measurement of Agreggate and Industry Kevel Productivity Growth, OECD 2001
• Popescu M. E, Militaru E, Pele D, Mazurencu M. M, Vasile V, Ilie S, Mihăilescu A, Șerban A:  „Support for establishing a minimum wage-setting mechanism in Romania”, Institutul Național de Cercetare Științifică pentru Muncă și Protecție Socială, martie 2017
• David Card, Alan B. Krueger: Myth and Measurement, The New Economics of Minimum Wage, Princeton University Press. 1995
• Gabriel Chodorow-Reich, Loukas Karabarbounis: The Cyclicality of the Opportunity Cost of Employment, [ Journal of Political Economy, 2016, vol. 124, no. 6, © 2016 by The University of Chicago

---

[1] David Card, Alan B. Krueger: Myth and Measurement, The New Economics of Minimum Wage, Princeton University Press. 1995

[2] David Card, Alan B. Krueger: Myth and Measurement, The New Economics of Minimum Wage, Princeton University Press. 1995