de Valentin Naumescu

• Criza imigranţilor a generat sau poate doar a devoalat, ca un pretext, un început de ruptură politică între un grup al statelor postcomuniste din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia), adică membrele Grupului de la Vişegrad, în care coincidenţa (?) face să se afle la putere guverne sau preşedinţi cu orientări eurosceptice, şi Europa de Vest centrată pe vocile triadei clasice Berlin-Paris-Bruxelles;
• Incidentele din zona gării Köln, din noaptea de Anul Nou, au realimentat temerile şiopoziţia guvernelor Slovaciei şi Cehiei faţă de asumarea cotelor obligatorii de imigranţi, premierul slovac Robert Fico, susţinut se pare de omologii săi de la Praga, Budapesta şi Varşovia, cerând un summit extraordinar pe tema imigranţilor;
• La Consiliul European la care s-au stabilit cotele obligatorii, în septembrie 2015,România a votat împotriva propunerii Comisiei Europene (alături de Ungaria, Cehia şi Slovacia), dar nu s-a reuşit atunci formarea unei „minorităţi de blocaj”, în condiţiile în care guvernul liberal al Poloniei, aflat pe picior de plecare, şi-a schimbat în ultimul moment poziţia anunţată iniţial (probabil, în urma insistenţelor Preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk, fostul premier liberal al Poloniei) şi a votat „pentru”, iar Finlanda s-a abţinut tactic, pentru a menaja deopotrivă sensibilităţile facţiunilor naţionaliste şi de extremă dreapta emergente pe teritoriul propriu, dar şi ale Germaniei, cu care are în mod tradiţional relaţii bune;
• Noul guvern polonez, strident conservator şi eurosceptic, instalat oficial pe 16 noiembrie, a adăugat rapid Polonia pe lista statelor central-europene care se opun cotelor obligatorii propuse de Germania şi de Comisia Europeană şi care, în general, manifestă cvasi-constant atitudini şi poziţii eurosceptice, mai nou chiar anti-germane;
• Disputa Bruxelles (Berlin)-Varşovia s-a accentuat recent după adoptarea în Polonia a noii legi a controlului guvernamental asupra presei publice (în special televiziunea şi radiodifuziunea), pe 13 ianuarie urmând deja a fi luate în discuţie de către Comisie consecinţele noii legislaţii, ceea ce va adânci criza de încredere dintre Polonia şi Uniunea Europeană;
• Ecuaţia echilibrelor fragile din Uniunea Europeană este complicată suplimentar dejocul complex al negocierilor Marii Britanii pentru exceptarea de la aplicarea prevederilor sociale ale Tratatelor, apărând în ultimul moment ideea unei apropieri a capitalelor eurosceptice, pentru contrabalansarea Berlinului, şi eventual chiar a acceptării de către Varşovia a solicitărilor discriminatorii ale guvernului conservator de la Londra (de exemplu, amânarea cu patru ani a acordării beneficiilor sociale pentru non-britanicii comunitari, chiar şi a celor rezultate din muncă şi din contribuţiile acestora la bugetul local), deşi măsura i-ar afecta inclusiv pe cei un milion de polonezi stabiliţi legal în Regatul Unit, la schimb cu susţinerea de către Londra, la Summitul NATO de la Varşovia din 8-9 iulie a.c., a unei prezenţe militare permanente a NATO pe teritoriul Poloniei, echivalând practic cu securizarea militară efectivă a Poloniei faţă de o ipotetică agresiune a Rusiei;
• Prinsă în dilema poziţionării, România ar trebui să accelereze procesul de reflecţie strategică privind stabilirea poziţiei de principiu ca stat membru, în raport cu acest clivaj Berlin-Europa Centrală, în curs de agravare;
• Ambele variante (pro-Berlin/Bruxelles, respectiv alături de capitalele din regiunea Europei Centrale) au argumente şi contra-argumente, pe care vom încerca să le identificăm, explicăm şi comparăm în cuprinsul analizei. Bucureştiul ar trebui să fie curând pregătit pentru o decizie grea şi importantă, şi pentru o alegere strategică pe termen (cel puţin) mediu, aşa cum nu sunt multe în istoria unei generaţii politice.

*

Vremurile sunt tulburi în Uniunea Europeană şi faliile apar sau reapar, una după alta. Edificiul falnic al Uniunii este acum brăzdat de crăpături. Vopseaua a căzut de pe cele vechi, iar altele noi au erupt peste noapte.

După ani la rând de acceptare a rolului minor, a statutului modest de pion care doar aplaudă şi execută (cu mai mult sau mai puţin entuziasm) deciziile marilor puteri, Europa Centrală postcomunistă, parte a Clubului Occidental începând din 2004, dă semne clare că devine reticentă, asertivă şi tot mai puţin dispusă să joace după „regulile seniorilor”.

O nouă generaţie politică, lipsită de complexele trecutului comunist dar cuprinsă treptat de febra populismului şi a delimitării bombastice de liberalism, care a prins brusc curaj, refuză să mai interpreteze în relaţia cu Vestul partitura umilă din perioada „ajutoarelor”, a tranziţiei posttotalitare, a perioadei pre-aderare sau chiar a primilor ani de apartenenţă timidă şi cuminte la Uniunea Europeană. Anii ’90 şi prima jumătate a deceniului 2000 sunt demult o amintire intrată în cartea de istorie a integrării.

Preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, se autoapreciază într-un interviu recent drept „euro-realist”, iar ministrul de Externe de la Varşovia afirmă explicit că „Polonia trebuie să se vindece de influenţa nefastă a liberalismului”, că liberalii centrişti şi stângişti „ne propun o lume de ciclişti şi de vegetarieni” (n-a spus-o, dar probabil a gândit-o: „şi de homosexuali”) absolut insuportabilă pentru conservatori, că Polonia se întoarce prin noua guvernare la tradiţie, la valorile catolicismului, ale familiei clasice etc. Răsucind cuţitul în rana germanilor, suporterii polonezi au afişat recent un banner în care îi sfătuiesc zeflemitor pe nemţi: „Protejaţi-vă femeile, nu democraţia noastră!”

La sfârşitul anului trecut, slovenii au respins prin referendum legalizarea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex. Nu are neapărat, veţi spune, o legătură cu disputa asupra crizei imigranţilor şi asupra viitorului Europei, dar, iată, sunt vizibile semnele unui început de inversare a sensibilităţilor politice şi culturale pe continent, dinspre centrul liberal spre o dreaptă naţionalistă şi conservatoare. O întreagă paradigmă liberală, generoasă, tolerantă şi integratoare, dominantă în ultimele decenii, pare că îşi pierde suflul şi cedează în faţa multiplelor crize prin care a trecut Europa, a frustrărilor şi tensiunilor acumulate.

Acum se discută altfel decât cu 10-15 ani în urmă şi se ascut săbiile în capitalele europene. Se fac şi se refac majorităţi şi grupuri care să creeze „mase critice”, într-un sens sau altul. Apar solidarităţi regionale interesante, ideologice şi nu numai, de tipul celei în care Budapesta anunţă că se va opune oricărei sancţiuni acordată de Uniunea Europeană Varşoviei, după controversata lege a presei. Îi separă, ce-i drept, diferenţele esenţiale privind atitudinea faţă de Rusia lui Putin, dar îi uneşte dezaprobarea faţă de politicile Berlinului şi ale Uniunii Europene. Pe cine mai „sperie” aşadar Comisia Europeană? Asupra cui mai are autoritate Bruxelles-ul, în condiţiile Revoluţiei populiştilor, naţionaliştilor şi conservatorilor din noua generaţie?

Discuţia nu este atât de simplă pe cât poate părea la prima vedere. Dacă am dori, diplomatic, să ne exprimăm un punct de vedere fără să spunem, de fapt, nimic, fără să ne asumăm responsabilitatea unei alegeri clare, am putea ieşi uşor din această dilemă afirmând că adevărul este undeva la jumătatea „distanţei” între Berlin şi Varşovia, sau, mă rog, între Bruxelles şi Budapesta. Dar asta nu ar rezolva nimic, fiindcă mă tem că, aşa cum a fost la Consiliul European de justiţie şi afaceri interne din septembrie 2015, votul nostru va trebui să fie până la urmă într-un sens sau în celălalt, nu poate fi la mijloc. Iată de ce o foarte sumară trecere în revistă a argumentelor şi contra-argumentelor fiecărei opţiuni ar fi, cred, utilă.

1. 1. Opţiunea susţinerii Germaniei şi, implicit, a Comisiei Europene, deci a triadei Berlin-Paris-Bruxelles. Altfel spus, a Europei de Vest, a vechii Europe cum ar fi gândit americanul Rumsfeld. Pe termen scurt, ar putea avea dezavantajul de a fi contrazisă de realităţi, de evidenţe. Merkel a greşit indubitabil, nu atât ca principiu (ideea azilului politic nu poate fi anulată) cât prin caracterul mult prea relaxat şi lipsit de precauţie al declaraţiilor şi invitaţiilor ei. Este foarte posibil să apară noi incidente violente cu implicarea unor imigranţi musulmani iar opinia publică să se radicalizeze. Este de asemenea posibilă demisia cancelarului Angela Merkel, la un moment dat, poate chiar înaintea viitoarelor alegeri generale. Seniorul Juncker pare şi el tot mai mult de domeniul trecutului, din lumea anilor ‘90. Până aici, numai inconveniente. Dar o întoarcere a spatelui de către România acum, în aceste momente critice, ar echivala pentru Germania şi Franţa cu o trădare a principiului solidarităţii europene, cu consecinţe grave asupra credibilităţii Bucureştiului în plan diplomatic pe termen lung, dincolo de criza imigranţilor. Nu ştim ce se va întâmpla cu Uniunea Europeană, dar ştim că Germania va continua să existe, nu foarte departe geografic de noi, şi va rămâne, dincolo de toate turbulenţele trecătoare legate de sirienii fugari, de terorişti, de Spaţiul Schengen etc., cea mai mare, mai puternică şi mai competitivă naţiune a Europei continentale.
2. 2. Opţiunea susţinerii Europei Centrale, devenită conservatoare şi eurosceptică.La prima vedere, are avantajul de a fi susţinută de fapte (incidente cu imigranţii în tot mai multe ţări, sondaje care indică dezaprobarea în creştere a opiniei publice etc.), plus asocierea „cu vecinii tăi”, cu cei din regiune, cu care ai avut un trecut asemănător şi cu care presupui că eşti compatibil pentru alianţe stabile. Totuşi, opţiunea are în opinia mea dezavantaje pe termen mediu şi lung, căci presupune asumarea unei mize politice prea mari alături de ţări relativ mici, cu excepţia Poloniei, în care nici nu există garanţia unei afecţiuni istorice prea mari (în pofida miturilor legate de simpatia polonezilor şi a fostei Cehoslovacii faţă de România). Nu trebuie uitat că aceste patru ţări au refuzat constant să primească România şi Bulgaria în Grupul de la Vişegrad, când li se părea că fac parte dintr-o categorie superioară Bucureştiului şi Sofiei şi se îngrămădeau în faţă pentru favorurile Vestului. În plus, aceste state au ele însele vulnerabilităţi politice, economice şi sociale interne încă mari, nu sunt prea credibile în ceea ce priveşte susţinerea unei strategii pe termen lung iar opţiunea conservatoare şi eurosceptică este ea însăşi instabilă (a se vedea mitingurile de zeci de mii de oameni care protestează deja la Varşovia împotriva guvernului).

Una peste alta, o evaluare elementară ne duce totuşi la concluzia că nu trebuie să ne lăsăm luaţi de valul aparenţelor, chiar de un posibil succes de etapă al grupării Duda-Orbán-Fico şi să întoarcem spatele Uniunii Europene şi celor care au fondat-o. Evident, nici abordarea modestă, necondiţionat aprobatoare, nu mai funcţionează. Trebuie însă să rămânem calmi şi lucizi, alături de Europa de Vest, la valorile căreia ne-am dorit dintotdeauna să aderăm. Să avem argumente şi opinii, da, dar să nu fugim în braţele unor tentaţii facile, ale unui discurs contestatar simplist (pentru o mână de voturi în plus), ale unor opţiuni care ne-ar depărta pentru o lungă perioadă de ţările care formează nucleul Uniunii Europene.

Criza imigranţilor va trece. Mai uşor sau mai greu, dar va trece. Vor trece, e adevărat, şi Merkel, şi Orbán, dar ţările lor vor rămâne, aşa cum le ştim dintotdeauna, cu potenţialul şi limitele lor, tot aşa cum va rămâne pentru multă vreme întipărită şi memoria gesturilor, solidarităţilor şi poziţionărilor de astăzi, în „catastifele” cancelariilor occidentale.

contributors.ro