de Valentin Naumescu

Trebuie ca cineva să fie îngrozitor de naiv ca să nu vadă, nici măcar acum, practic după ceasul al 12-lea, că a început. De fapt, începuse demult, în anii 2000, chiar dacă atunci nu era o axă propriu-zisă. Nu existau o coordonare și un obiectiv strategic comun, ci doar frustrări diferite, versiuni diferite ale urii, manevre disparate și atacuri răzlețe, mai degrabă testări ale vigilenței și reacției lumii occidentale dominante decât o confruntare globală deschisă.

Acum însă, președintele Putin, repudiat de lumea democratică după invadarea Ucrainei și cu un mandat internațional de arestare pentru crime de război, încearcă să iasă din izolarea internațională în care se află și să articuleze o axă antioccidentală explicită. Kremlinul aduce laolaltă, lângă interesele Moscovei, alte două dictaturi orientale brutale și primitive, Coreea de Nord și Iran (chiar dacă aparent foarte diferite între ele, una laică, cealaltă religioasă), intermediari ai acestora, armament și instrumente ale terorii.

China, aflată în altă ligă, cu un joc strategic de nivel net superior, cu mize, influență globală și resurse mult mai mari decât ale Rusiei, nu face parte deocamdată din această axă a agresiunii la care trudește Putin, deși nutrește aceleași sentimente și interese antiamericane și antioccidentale. Partidul Comunist Chinez a evitat până acum să adere la componenta militară și războinică și la susținerea explicită a agresiunilor criminale împotriva unor țări democratice, europene (Ucraina) sau din Orientul Mijlociu (Israel). Pentru a câștiga simpatia Sudului Global, China nu ratează însă nicio ocazie de a da vina cu ipocrizie pe SUA, pentru toate aceste războaie și agresiuni comise tocmai de dictaturile prietene.

Continuarea, aici.