de Valentin Naumescu

Dacă puterea Chinei a devenit deja prea mare pentru ca SUA să o mai poată învinge în „competiţia extremă” de care vorbeşte Preşedintele Biden, iar Statele Unite la rândul lor nu vor accepta să predea cheile supremaţiei globale regimului comunist de la Beijing, atunci devine de la sine înţeles că altceva se va întâmpla inevitabil în sistemul internaţional. Cei doi giganţi nu se vor distruge într-un război nimicitor. Confruntarea pentru pre-eminenţă între primele două mari puteri ale lumii ar putea duce la un rezultat puţin aşteptat astăzi. Iar lumea va merge oricum înainte, chiar dacă noi nu vom fi putut răspunde niciodată la întrebarea simplistă dar atât de atractivă pentru subiectele de cinema şi de seriale cu spioni ale următorului deceniu – cine e mai tare şi cine a câştigat, SUA sau China?

Eram student şi, cum altcumva?, entuziasmat, la fel ca întreaga mea generaţie abia ieşită din comunism şi de pe băncile liceului, de triumful spectaculos al liberalismului şi ordinii liberale post-Război Rece, în anii ‘90, când am citit un articol care m-a izbit şi m-a revoltat. Venea contra curentului. John Mearsheimer tocmai îşi publicase „scandalosul” său articol Back to the Future: Instability in Europe after the Cold War (International Security, 15, 1, vara 1990, 5-56), un articol în care luam contact pentru prima dată cu luciditatea rece, neînsufleţită şi lipsită de speranţă (sau de iluzii) a şcolilor realiste de relaţii internaţionale.

În esenţă, se relua teza lui Kenneth Waltz şi se argumenta suplimentar că sistemul bipolar fusese, de fapt, mai sigur, mai stabil, mai responsabil şi mai gestionabil decât lumea multipolară care se năştea după Războiul Rece. Bineînţeles că atunci când ai avut ghinionul să te naşti unde nu trebuia sau când nu trebuia şi ţi-ai trăit copilăria şi adolescenţa de partea proastă a sistemului bipolar, ideea că lumea bipolară avea să se dovedească până la urmă mai sigură decât noua lume descătuşată şi că cineva ar putea să o regrete părea o lipsă de bun simţ, dacă nu o nebunie.

Sigur, mi-am spus, îi dă mâna lui Mearsheimer şi occidentalilor să ne spună acum că lumea Războiului Rece era mai predictibilă decât fragmentarea şi incertitudinea de după căderea Cortinei de Fier, pentru că ei au fost de partea bună a ordinii mondiale şi s-au bucurat o jumătate de secol de toate beneficiile unui Occident solidar, strălucitor şi prosper, sub umbrela de securitate a SUA, un Occident care îşi negociase după 1945 cu URSS liniştea şi bunăstarea proprie.

Războaiele de o cruzime inimaginabilă de destrămare a Iugoslaviei au părut curând să îi dea dreptate lui Mearsheimer. Dar lucrurile erau mult mai complicate decât atât iar discuţia nu se limita, aşa cum ni s-a părut nouă în anii 90, doar la dezintegrarea câtorva state postcomuniste perimate, începând cu Uniunea Sovietică (aceasta încă exista în 1990, când Mearsheimer a publicat articolul), Iugoslavia (cele patru războaie încă nu începuseră, tragedia abia se pregătea să se declanşeze, în 1991) sau Cehoslovacia (încă unită, aflată sub entuzismul liberal al spiritului lui Havel, într-o lume în care până şi Viktor Orbán era liberal).

Ne despărţeau atunci, în 1990, încă 11 ani de momentul în care profesorul de la University of Chicago avea să publice mult mai cunoscuta The Tragedy of Great Power Politics, în care se despărţea definitiv de realismul structural al lui Kenneth Waltz pentru a fonda „realismul ofensiv” care l-a consacrat. În esenţă, realiştii – de toate tipurile şi generaţiile – spuneau şi spun şi astăzi că nu vom vedea niciodată un sfârşit al conflictului marilor puteri ci doar transformări ale formatului acestuia, cu intensificări agresive sau cu perioade istorice de aparentă acalmie şi reaşezare, într-o ecuaţie de putere aflată într-o dinamică permanentă, în care ideile vechi pot părea noi iar ideile noi se învechesc cu iuţeala fulgerului. Pe lângă forţa şi dovezile dure de confirmare a tezelor realismului din deceniile următoare şi mai ales după 9/11, constructivismul vesel şi optimist al lui Wendt a părut câţiva ani mai târziu doar un chicotit naiv de domnişoare de pension care se vor iubite (şi nu sunt). O mare iluzie.

Instalarea noii administraţii Biden a venit cu un val de optimism liberal şi transatlantic. Iată, ne-am spus mulţi, vremurile bune s-au întors. Occidentul s-a reinventat. Împreună, SUA şi UE vor domina din nou lumea şi vor impune valorile liberale şi regulile internaţionale.

Şi, totuşi, dacă se va dovedi (mult) mai greu să se rezolve toate aceste probleme, decât ni s-a părut după plecarea lui Trump? Dacă SUA nu mai dispun astăzi de pârghii, resurse şi instrumente suficient de puternice pentru a pune în genunchi uriaşul chinez, aşa cum a făcut cu cel sovietic, acum 30 de ani? Dacă vom realiza că, în comparaţie cu China actuală, Uniunea Sovietică era doar un morman de fiare vechi, un arsenal nuclear depăşit şi o populaţie mult prea mică şi dezamăgită pentru a face faţă competiţiei cu fulminanta Americă a lui Ronald Reagan, intrată deja în etapa „războiului stelelor”? Dacă ridicarea economică, de infrastructură, militară şi tehnologică a Chinei este deja atât de avansată încât vom realiza că raportul de forţe este prea complicat pentru ca pur şi simplu China să urmeze calea URSS?   

Astăzi, situaţia de rivalitate globală are cu totul alte date pe teren. China nu e URSS şi nu are slăbiciunile lumii sovietice. Are, cei-i drept, altele, dar deocamdată SUA nu le pot exploata. Nici America nu mai este cea de la sfârşitul anilor 80. Dezbinarea ideologică internă şi sloganurile stupide ale ultraprogresisţilor şi conservatorilor radicali au făcut ca America să nu mai fie temută ca jucător internaţional şi să tremure acum ea însăşi, încordată, sub povara propriilor tensiuni şi crize interne. Statele Unite cu greu îşi mai pot astăzi apăra propria ordine capitalistă liberală (aceea adevărată, din perioada Consensului de la Washington, nu cea cu aşa-zisul „liberalism” confiscat de socialişti) şi moştenirea culturală europeană, premise care i-au inculcat germenii triumfului şi supremaţiei mondiale din secolul XX, darămite să mai lupte pe mari fronturi geopolitice, economice, tehnologice şi culturale, la oceane distanţă, inspirând şi conducând lumea.

Până în 2030, aşa cum am arătat într-o analiză recentă, ne va fi mult mai clar ce se va fi întâmplat în „competiţia extremă” SUA-China. Ipoteza pe care o propun astăzi este că s-ar putea ca războiul SUA-China să nu poată fi tranşat într-o parte sau alta. China a devenit prea puternică pentru a fi îngenuncheată iar SUA nu au coborât atât de mult încât să accepte că nu vor mai conduce lumea. Wake up call a venit, totuşi, în ceasul al doisprezecelea. Sună cam tare şi poate deranjant pentru urechile simandicoase şi conformiste de o parte sau de cealaltă, dar aceasta pare să fie realitatea. Ştiu, nu le place nici pro-americanilor de dreapta de la noi, nici anti-americanilor de stânga din întreaga UE.

Nici SUA, nici China nu se vor prăbuşi curând, ci îşi vor diversifica şi perfecţiona instrumentele de putere la un nivel la care, chiar dacă din perspective total diferite, şi UE, şi Rusia, şi Japonia, şi Marea Britanie vor părea puteri din liga a doua sau a treia.

Vor trece ani în şir până când regimurile de la Washington şi Beijing vor realiza că nu se pot pune la pământ, unul pe altul. În acest moment, şi pentru SUA, şi pentru China, cele mai mari riscuri sunt cele interne.

Pentru puterea americană, ameninţarea vine de la un posibil război civil între săraci şi bogaţi, inegalităţile de venit fiind gigantice iar populismul şi ponderea cetăţenilor de slabă calitate educaţională urcând deja la cote nemaiîntâlnire în istoria americană.

Pentru puterea chineză, ameninţarea vine de la posibilitatea tot mai mare ca ordinea impusă cu forţa de Partidul Comunist să înceapă să fie contestată în interior (este deja, fie la Hong-Kong, fie în Tibet, de uiguri sau de Taiwan) iar cei peste 1000 de miliardari şi mai ales marii bogaţi din generaţia a doua, şcoliţi în universităţi occidentale, să înceapă să sfideze monolitul Partidului Comunist şi să-şi dorească, aşa cum ţine firesc de natura umană, mai mult decât bunăstare financiară, ţintind puterea politică.

Dincolo de vulnerabilităţile din societatea americană şi din cea chineză, puterea externă a SUA şi a Chinei vor creşte în continuare. Ambele ţări au acum regimuri care sunt în căutarea (re)confirmării statutului internaţional.

Nu va trece mai mult de un deceniu până când în minţile strategilor de la Washington şi Beijing va înflori ideea unui echilibru mondial SUA-China, a unei balanţe de putere relativ stabilă, care să împartă lumea, într-un chip în care, fireşte, niciuna nu va recunoaşte oficial o asemenea acceptare tacită.

Cum ar putea arăta o hartă a influenţelor strategice, partajată între SUA şi China? Unele afilieri ne vor părea astăzi naturale, fireşti, deşi surprizele nu pot fi excluse. Dar influenţele economice, culturale, investiţionale şi considerentele geopolitice sunt deja un bun indicator. Cu sau fără ambiţiile „autonomiste” ale lui Macron, putem asuma că Uniunea Europeană va fi alături de Statele Unite, nu de China. În fine, suntem şi noi, după vreo 2000 de ani de ghinion geopolitic, de partea bună, atunci când noua falie a lumii bipolare va deveni evidentă. Tot la margine vom fi, ca întotdeauna, dar măcar de partea bună. O să ne placă de data aceasta teoria lui Mearsheimer.

Nu trebuie să ne mai întrebăm unde vor fi Marea Britanie, Canada, Australia, India, Japonia, puteri maritime consacrate, democratice (chiar dacă foarte diferit dezvoltate), care au aparţinut după 1945 lumii occidentale. De partea cealaltă, expansiunea Chinei în Africa se pare că a ajuns deja la un nivel la care nu mai poate fi contracarată. La fel, Asia Centrală, Asia de Sud-Est şi, parţial, America de Sud. SUA nu vor câştiga net nici măcar în zona Indo-Pacificului, atât de intens dezbătută şi „securitizată” în ultimii ani şi mai ales în prezent. 

Desigur, ar rămâne pe hartă şi zone de periferie, zone tampon, zone gri. Influenţele nu vor fi peste tot clare şi categorice, vor apărea şi nuanţe, şi intricări. Printre acestea, Orientul Mijlociu, Peninsula Coreeană, vecinătatea estică a UE şi a NATO, Caucazul de Sud, Turcia, bazinul Indo-Pacific, lumea islamică în general. Dar apele s-ar putea separa spre 2030 pe majoritatea continentelor, odată ce SUA şi China vor ajunge la concluzia că trebuie să dea o pauză istorică (cel puţin de o generaţie) confruntării gigantice Occident-China.

Ei bine, am lăsat pentru final cea mai mare dilemă care poate decurge din ipoteza de mai sus: ce ar face oare Rusia, în condiţiile în care ar realiza că este prea mică şi incompetentă pentru a mai conta în duelul pentru supremaţie globală dintre SUA/Occident şi China?

Nu am un răspuns la această întrebare. Teoretic, Rusia (probabil o Rusie deja post-Putin) ar putea alege una din următoarele trei opţiuni strategice, niciuna pe placul ambiţiilor ei istorice:

1. Să se îndrepte spre China, întărind blocul eurasiatic al regimurilor autoritare iliberale (o asemenea poziţie ar avea unele avantaje regionale, dar şi dezavantajul de a se profila clar ca putere de rangul al doilea, în siajul Chinei);
2. Să îşi inventeze o identitate europeană şi să încerce, via UE, o articulare de Occidentul transatlantic (indirect şi de SUA), destul de greu de crezut în momentul de faţă, mai ales că un asemenea proiect a mai eşuat în epoca Gorbaciov-Elţîn;
3. Să rămână pur şi simplu marea problemă a lumii bipolare sino-americane, adică o zonă gri, neîmpăcată cu statutul şi rolul ei în noul sistem internaţional, neavând nimic altceva de pus în ecuaţie în favoarea ei decât arsenalul nuclear dar pierzând bătălia tehnologică a secolului XXI, bodogănind mereu spre Washington, Bruxelles sau Beijing, cu nostalgia autorităţii imperiale pierdute.

Da, Rusia post-Putin va deveni „marele bolnav” geostrategic al lumii bipolare sino-occidentale, în momentul în care va realiza că nu se pliază pe deplin nici cu valorile liberale occidentale, nici cu despotismul asiatic al „lumii galbene.”

Până atunci, să-i recitim pe neorealiştii de la sfârşitul secolului XX, de data aceasta de sub acoperişul (mă rog, nu foarte solid, dar totuşi un acoperiş) părţii bune a lumii, aşa cum nu am avut şansa să o facem până în 1990, realizând încă o dată că, dincolo de toate problemele cu care ne luptăm aici, suntem totuşi în cel mai fericit moment al istoriei noastre şi că putem privi – de data aceasta fără groază – spre o nouă lume bipolară.

www.contributors.ro