de Valeriu Stoica

L-am cunoscut pe Nicolae Manolescu la sfârșitul anilor ’70 din secolul trecut, prin mijlocirea prietenilor Mircea Scarlat și Constantin Țoiu. Eram din adolescență cititor constant al cronicilor literare publicate în aceea vreme în România literară, după ce fuseseră găzduite aproape un deceniu în Contemporanul. Formația mea intelectuală datorează mult acelor cronici, din care am învățat ce înseamnă gândirea liberă și spiritul critic. Metamorfozele poeziei și Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta (din care reușisem să cumpăr un exemplar înainte de retragerea antologiei din librării și topirea ei) – împreună cu Structura liricii moderne de Hugo Friedrich și Conceptul modern de poezie de Matei Călinescu – mi-au luminat mereu călătoriile în peisajul miraculos al acestui gen literar. Când l-am întâlnit prima dată pe Nicolae Manolescu, am fost bucuros să constat că se purta și vorbea la fel cum scria: fără afectare, convivial, interesat mereu de punctul de vedere al interlocutorului,  savurând dialogul și având darul de a îmbrăca ideile în cele mai simple și mai potrivite cuvinte (în paranteză fie spus că prietenia legată atunci a fost temeiul colaborării noastre politice după implozia sistemului comunist; cel mai important moment al procesului de unificare liberală  – fuziunea dintre            P. N. L. și Partidul Alianței Civice – nu ar fi existat fără încrederea prietenească reciprocă, iar fără acea fuziune ar fost și mai dificil ca liberalii să se salveze în  furtuna electorală din anul 2000).

Continuarea, aici.