de Valeriu Stoica

Mulți dintre cei care au condus partidele politice în deceniile postdecembriste au fost orbi față de semnalele transmise de cetățeni.

Parabola orbilor, capodopera lui Pieter Breugel cel Bătrîn, confirmă încă o dată că primatul esteticului, condiția artei, face casă bună cu marile emoții și sentimente care marchează viața fiecărui om. Emoția estetică, rațiunea de a fi a oricărei arte, nu este doar expresia sublimă a vocației gratuității, ci și poarta care deschide sufletul și mintea către marile emoții, sentimente și idei care se nasc în călătoria fiecărui om de la naștere pînă la moarte. Chiar denumirea lucrării invită la înțelegere și în cheie estetică, și în cheia mesajului subiacent. Trimiterea la pilda biblică este asumată de pictor în mod direct: „și dacă orb pe orb va călăuzi, amîndoi vor cădea în groapă” (Matei, 15:14). Breugel a multiplicat personajele parabolei, pentru a amplifica emoția estetică și forța mesajului, înfățișînd fizionomiile descompuse de derută și neputință ale celor șase orbi, înlănțuiți în mișcarea fatală spre prăbușire. Dimensiunea universală a oricărei parabole permite situarea mesajului în diferite contexte istorice. Breugel însuși a avut în vedere conflictele politice și religioase care au tulburat Țările de Jos în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Mesajul parabolei rămîne la fel de profund și astăzi, în România, în Europa și în lume.

Continuarea, aici.