Am venit acasă cu o zi mai devreme de la București pentru că, Pilu, prietenul meu, mă invitase la un moment special creat de Asociația Șepcile Roșii 1919. Era lansarea ediției a doua a cărții lui Ioan Chirilă ”Șepcile Roșii”. O carte pe care am ținut-o toată copilaria în raftul de cărți al tatei lângă romanele din colecția Secolul XX. Nu știu de ce nu am mutat-o niciodată de acolo, deși la un moment dat se înfiripase și un raft cu cărți despre sport. Nu m-a mirat că era atâta lume la lansare și nici că, în sală, era prezentă o combinație de copii, părinți și bunici. Dar am fost șocat de eleganța membrilor asociației și de construcția semiotică a evenimentului. Nu era niciun fel de spectacol, cum se face de regulă, ci mai degrabă un ritual. Vreo 10 – 15 bărbați încă tineri, îmbrăcați în impecabile costume negre, cu cămăși albe și cravată, cu o o sepcuță rosie la rever, sepcuță ce părea o flacără ce arde continuu, erau păzitorii unui ritual sacru în care vocile veneau din suflet, amintirile erau povestite scurt și concis, bărbătește. Nimic nu părea artificial, nimic pregătit, ai fi putut simți tot ceea ce se întamplă chiar dacă ai inchide ochii. Parcă era un rit de trecere, un ritual de inițiere pentru sutele de copii și tineri din sală. Nimeni nu se hlizea la camerele de luat vederi sau la fotografi, maeștrii de ceremonii erau gravi și vocea lor trăda o emoție pe care bărbații și-o înfrânează, dar nu o pot ascunde.
www.http://vasiledancu.blogspot.ro/