de Vasile Dâncu

De la actorie la politică

Îl îndrăgeam pe Mircea Diaconu de pe vremea ”merelor roşii” şi din vremea rolurilor de ardelean de la Poplaca, din seria de western-urilor cu ardeleni. Avea un soi de naturaleţe și naivitate, jucate foarte bine, poate chiar derivate din firea lui de copil de la țară. Când am citit în revista Cinema că s-a căsătorit cu Diana Lupescu, frumoasa unor filme ale generaţiei mele, l-am invidiat un pic, dar m-am şi bucurat pentru el. Era o victorie a timizilor şi a copiilor de la țară. Cineva mi-a povestit că, atunci când era student, era adorabil şi îl vedea mereu cu o pâine proaspătă sub braţ. Şi azi îmi place o anumită sfială pe care o pune în discurs şi parcă o mirare față de tot ceea ce vede. Cred că este un actor foarte bun! Din păcate, situația materială a actorilor de la noi este mai degrabă precară și actorii trebuie să se ocupe şi cu altceva, să caute soluții alternative. Mircea Diaconu a găsit politica, unde a ajuns chiar Ministrul Culturii, e drept, cu un mandat întrerupt din cauza unei situații de incompatibilitate şi a uneia de conflict de interese.  A stat, apoi, aproape doi ani şi s-a luptat cu justiţia dintr-un studio de televiziune. Vorbea mereu lucruri legate de simţul comun, alteori aproba vehement frazele aprigilor jurnaliști de la Antena 3. Când un jurnalist l-a întrebat despre ce va susţine la Parlamentul European a răspuns că va susţine ceea ce este bine pentru România și … nu va susține ceea ce e rău pentru România. Un ziarist piteștean povestea că l-a întrebat pe marele actor cum va ajuta la ridicarea economică şi a nivelului de trai din zona Câmpulung, iar răspunsul se pare că ar fi fost legat de un concurs de cultivat … petunia pe care îl va face, deoarece oamenii care cultivă petunii nu pot fi nefericiți. Am apreciat postmodernismul răspunsului, dar, oricât am căutat ceva cu miez, măcar din domeniul politicilor de management cultural, nu am găsit. Nu spun că Mircea Diaconu nu se pricepe, spun doar că nu am găsit eu proiectele şi ideile Domniei sale. Nu am fost de acord cu nerespectarea unor decizii ale justiţiei legate de incompatibilitate şi conflict de interese, dar mi-am zis că omul poate lupta cu tot ce are la dispoziţie, deoarece statul român procedează de multe ori abuziv, ca orice stat aflat în reconstrucţie sau de-construcţie, nici nu mai ştim. A fost propulsat de televiziune într-un experiment interesant: un fel de glonț magic împotriva justiţiei nedrepte şi a regimului Băsescu. Deşi nu avea datele unui mare critic al regimului, Mircea Diaconu a făcut față acestui rol. A mers prin țară singuratic, într-un tur al României cu un ARO nostalgic. Între timp, PSD în cadrul luptei cu liberalii, dezertori din USL, a construit un mic scenariu de ajutor pentru Mircea Diaconu. L-a ajutat să strângă semnături, l-a acceptat de mai multe ori alături de conducerea partidului, într-o semiotică a câmpului de apartenență comună.

Surpriza Diaconu

Mulţi votanţi PSD au înţeles că este candidatul PSD. O mulţime de bătrâni au pus ştampila şi pe Diaconu şi pe PSD, cei din comisiile de numărare spun că cel puţin o treime dintre voturile anulate aveau acest defect.

În fine, duminică, Mircea Diaconu a învins. A surprins pe toată lumea cu o clasare pe locul patru. A luat câteva procente de la PSD și alte câteva de la liberali, dar celor de la PSD le-a dat o gaură serioasă. Le-a stricat sigur proiectul de peste 40% la sută. După părerea mea, o parte din voturi s-au întors, deci PSD a obţinut tot atâtea mandate, dar a fost rănit în orgoliu. Toţi bănuiam că va trece de 3% şi va câştiga un mandat, dar nimeni nu credea că va obţine aproape 7%, dublu faţă de cât avea nevoie. Diaconu nu a luat voturi multe de la PNL, ci de la PSD. A fost ceea ce am putea numi:”Efect Antena 3”. Dacă ne uităm la vârste, observăm că are structura PSD cu vârf pe cei de peste cincizeci de ani. Doar la studii nu seamănă, aici procentul de studii superioare este cel mai bun din tot eşantionul. Diaconu a atras o parte din intelectualitatea mai în vârstă din oraşe mici şi mijlocii care vota PSD sau USL şi, în general, stânga. Îmi scria un internaut că, în oraşul în care el locuieşte, Diaconu s-a întâlnit cu 12 oameni și le-a arătat un poster mare cu Ponta şi un pesedist local, apoi le-a spus filosofic: vedeți ce mari se văd politicienii, au capul cât blocul şi ce sus sunt, cum să vadă necazurile şi problemele dvs!

De aici, poate că unii strategi de campanie au înțeles că excesul de strategii poate dăuna, efectele nu pot fi controlate întotdeauna și până la capăt. Până la urmă, PSD oricum trebuie să lupte din greu la toamnă, procentul de peste 40% poate că i-ar fi demobilizat, poate că unii ar fi crezut că alegerile vor fi câștigate fără probleme. Dar victoria lui Diaconu a reaprins imaginația celor care vor să construiască eroi în laborator. Am primit zeci de întrebări de la jurnaliști despre redeschiderea unei nişe pentru candidații antisistem şi alte asemenea vise ale democraţiei utopice. Nu cred că se deschide o nouă eră, din această perspectivă, văd mai mult o mutație legată de convergența tot mai accentuată a mediei şi politicii.

Este un candidat anti-sistem?

Votul pentru Diaconu poate fi interpretat ca un vot de protest, ca un vot antisistem, dar mai mult ca o aderență la discursul antisistem caracteristic televiziunii care l-a cultivat. Este, clar, un vot anti-Băsescu. Părea că Diaconu deschide ”Era independenţilor” dacă ne uităm doar la rezultat. Dar nu este aşa, am intrat în era convergenţelor, iar Diaconu este un produs al convergenţei dintre media şi politica. A stat 2 ani într-un studio de televiziune şi a interpretat rolul de politician care se luptă cu sistemul. Altfel, actorul Diaconu nu are niciun discurs, are doar un discurs al bunului simț, mai precis al simțului comun.

Să ne uităm puţin la profilul celor care l-au votat duminică pe Mircea Diaconu şi o să vedem câte lucruri cu adevărat surprinzătoare. Votanții săi sunt mulțumiți de direcția în care merge țara (45%), 45% au încredere în Victor Ponta (premierul este, totuși, un element important al sistemului), 53% sunt interesaţi de politică, 65% au fost interesați de aceste alegeri. Nu vi se pare că au mai degrabă profil de militanți politici? Ba chiar niște militanți foarte buni, oricine și i-ar dori la partid. Dintre votanţii lui, 28% recunosc că televiziunea le-a schimbat opţiunea de vot, pe totalul votanţilor cifra era de 13%.

Învăţăm de aici că dacă media va susţine candidaţi independenţi, ei pot accede la fotolii alese. Cred însă că acest episod a fost o floare rară, un proiect media care nu va face prozeliți prea mulţi în viitor. Poate că nici partidele nu vor mai lăsa asemenea candidaturi. PSD a simțit pe propria piele că este periculos să cultivi candidaţi independenţi în grădina partidului sau chiar în vecinătate.

Nu îl acuz pe Mircea Diaconu. Indiferent ce spun unii mai supărați pe el, eu cred că și-a jucat șansa, una de supraviețuire, de luptă cu viața și nevoia de a-şi asigura o bătrânețe tihnită. A fost un actor bun și cred că are dreptul la asa ceva, chiar dacă nu la condiția de erou al civismului. Dincolo de postura în care se află acum, mie îmi pare că nu a fost niciodată un nesimțit, în timpul acestei piese. Însă acum când unii vor să-l facă erou, pare puțin încurcat. Sau poate doar joacă? S-ar putea ca unii să-l împingă de la spate, să-l folosească în viitor la alte strategii politice. Nu cred nici că Mircea Diaconu a fost conștient în totalitate de faptul că este instrumentat. Cred că este doar o victimă semi-inocentă. Nu acuz nici măcar televiziunea, ea și-a demonstrat forța în bătălia cu duşmanul ei etern, Traian Băsescu. Cred că în Parlamentul European Mircea Diaconu poate să ne reprezinte decent, să voteze cum trebuie dacă se va asocia cu vreun grup politic mai mare, este harnic și sigur nu va lipsi de la vot şi de la şedințe. Nu putem să-l acuzăm pe actorul Diaconu în condiţiile în care societatea românească nu pune valorile la locul lor, nu promovează ce trebuie, este tot mai inundată de mediocritate și false valori. La rolurile jucate şi filmele sale, Mircea Diaconu ar fi trebuit să fie azi un actor bogat, să poată sta la Monaco sau la o cabană din Alpi, cât și când vrea. Pentru adolescentul din mine este un înger căzut, dar nu are mare importanță asta. Azi însă, mi-am amintit că l-am văzut în filmul ”Ticăloșii”, un film la finalul căruia personajul central îngroapă Revoluția română, undeva pe la Glina, dacă bine îmi aduc aminte. Acolo, Mircea Diaconu juca un rol secundar, de consilier al premierului. Sper să ramână încă în roluri secundare, în aceste înscenări ale politicii noastre, să nu caute să joace rolul de erou al luptei cu sistemul. Chiar dacă și-ar dori, chiar dacă ar putea, nu are cine sa-l susțină sau cel puțin votanții lui de acum nu sunt haiducii societății civile. Să rămână așa, eroul trist şi timorat al adolescenţei mele. Nu-l vreau în rolul de fals erou al zilelor noastre, frate catodic cu învăţătoarea pe care greva foamei a adus-o în Parlamentul României.

Iată şi care este PROFILUL VOTANŢILOR LUI MIRCEA DIACONU rezultat din studiul realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES în ziua alegerilor europarlamentare.