de Vasile Dâncu

Astăzi am trecut peste fluxul meu de postări de pe Facebook. Nu am timp prea des, cei 5000 de prieteni ai mei sunt atât de productivi încât ar trebui să citesc 10 ore pe zi ca să nu pierd nimic. Navigam pe un râu de imagini cu cățeluși, inimioare, caricaturi politice, flori, desene romantice, poze selfie, cântareți sau actori, imagini de ecrane TV și multe alte posibilități de a comunica prin cuvinte mai puține și imagini mai multe. Din când în când, cursorul se oprea la postări ale unor oameni pe care îi știu că au ce spune sau ale unor prieteni cu care facem schimb de mesaje, uneori. Este un fel de operație de rutină pe care o fac uneori când vreau să văd care sunt temele care enervează cel mai tare lumea din acvariul nostru național. În plutirea cursorului meu, am trecut peste o imagine care m-a agățat târziu după ce trecusem de era, aproape subliminal. Era ca un bolovan în mijlocul unui râu care curge lin și de care te lovești neașteptat, dar șocul este cu atât mai mare. Era mai șocantă decât o imagine pe care o postase cineva cu un macabru accident de circulație cu un motociclist rupt în două de la mijloc și bucățile aruncate la câțiva metri una de alta. La acest tip de imagini am început să ne desensibilizăm probabil, chiar dacă încă închid ochii sau dau repede escape. Imaginea despre care vorbesc este acel tip de imagine care produce un efect de contrast mai mare decât pozele cu femei dezbrăcate care scapă tot mai des pe Facebook și chiar mai puternică decât pozele ”fotoșopate” cu politicienii noștri de vârf și mendrele lor. Am privit-o doar cu coada ochiului în tip ce urca în viteză ecranul, dar după ce a trecut am simțit ceva ciudat. Parcă era ceva ce venea din copilărie sau de undeva din subconștient, nu am prins detaliile și nici titlul postării, doar după ce a trecut m-a lovit undeva în centrul care creează percepțiile defilarea unor umbre albastre și niste poziții în cadrul unui spațiu. Am căutat repede înapoi și mi-au  fost necesare trei minute sa regăsec fotografia și să-mi dau seama ce reprezenta ea. Nu-mi venea să cred, era ceva ce nu mai văzusem de vreo 25 de ani sau mai bine, un piesaj care nu credeam că mai poate fi văzut în România și, mai rău, nu credeam că mai poate interesa asta pe cineva. Am stat prostit în fața acestei poze minute bune și cred că am vrut să-i dau like de vreo zece ori dacă s-ar fi putut. Era o fotografie cu niște băieți în salopete albastre într-un atelier mecanic, o fotografie care îmi părea ușor regizată deoarece avea prea multă ordine, prea multă simetrie, pentru o țară cu un popor atat de creativ ca la noi. Nu era o poză artistică, era una de ilustrație, făcută de jurnalistul care a scris articolul cu un aparat normal sau cu iPhone-ul din dotare, dar este o fotografie rară prin singularitate temei abordate. Fotografia era și contrejour, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de ea mai mult decât de marile documente fotografice care îmbogățesc an de an, uneori aducând tragismul, zestrea fotojurnalismului contemporan. Și titlul articolului era format din vreo 21 de cuvinte, dar am înțeles ulterior de ce. Autoarea articolului, Bianca Sara, corespondenta Adevărul, vroia să explice gestul, era conștientă că este posibil ca societatea noastră de cititori cu mintea plecată cu sorcova nu va înțelege ce vrea ea cu fotografia asta cu aer comunist.