Din momentul în care am intrat pe una dintre ușile politicului, am fost șocat de principalul criteriu al integrării și al acceptării: loialitatea. Nici curajul, nici experiența și, Doamne ferește!, nici expertiza nu sunt valorizate în partide precum loialitatea – pentru lider, am uitat să precizez. Când cineva apare într-un partid este etichetat ca „omul lui cutare”, altfel nu are drept de cetățenie politică. Când un lider este în dizgrație, odată cu el intră în dizgrație o întreagă gașcă de loiali. Evident, cu o excepție, ca la noi, dacă nu cumva oamenii lui îl trădează la momentul oportun. De cele mai multe ori se întâmplă trădarea de rigoare, căci noi „iubim trădarea, dar îi urâm pe trădători”. Pe vremea lui Nene Iancu poate mai existau ceva prințipuri, acum parcă este invers: urâm trădarea, dar îi iubim pe trădători. Căci există trădători buni și trădători răi, buni sunt cei care trădează adversarul, răi și imorali sunt cei care ne trădează pe noi.

La prima vedere este un nonsens, deoarece loialitatea fiind principiul de bază, trădarea ar trebui să fie reversul, principiul diavolului, imoralitatea și antivaloarea. Dar nici pe departe, fascinația pentru trădare unește ca un fir roșu pentru întreaga noastră clasă politică. O istorie a trădărilor politice după 1989 ar fi mai tare decât istoria marilor cuceriri democratice din această perioadă.

Am putea să ne uitam departe în istorie și nu ne-am sătura să găsim cazuri, există o carte interesantă despre asta în două volume, dar nu din perspectivă istorică sau morală vreau să discut acestă problemă în rândurile care urmează, ci dintr-o perspectivă pragmatistă, socio-utilitaristă și politică. Care ar fi rațiunile pentru care trădarea reprezintă o fascinație și o practică de bază, deoarece nu este interzisă prin lege (sub forma migrației de la un partid la altul) chiar dacă toată lumea se bate în piept că vrea să terminăm odată cu navetiștii din politică.

La două luni până la alegerile locale și nu departe de cele generale asistăm la deschiderea sezonului oficial de transferuri politice. Evident, beneficiar este cel care în sondaje se vede că are șanse mai mari ca niciodată a ieși învingător, adică opoziția. Trecerea lui Frunzăverde cu o oaste de primari cinștiti și corecți la viitoarea putere l-a transformat pe acesta într-un erou, un deschizător de drumuri, un vizionar și un relaționist de nivel mondial. Probabil că fondatorul PDL are calități, dar este interesant cum de nu i-au fost descoperite decât acum, atunci când a făcut ceva ce morala (scuze, pentru cei care nu suportă cuvântul acesta sau cel de reformă) interzice. Dar nu despre Frunzăverde vreau să vorbesc și nici despre posibile valențe strategice ale trecerii lui la PNL, nu la USL-ul conjunctural, ci încerc o analiză a semnificațiilor fascinației pentru migrație politică în ultimii douăzeci de ani, mai ales că anul acesta am asistat chiar la o timidă încercare de teoretizare a acestui lucru, un deputat explicând că este moral sa treci de la putere în opoziție, dar de la opoziție spre putere nu este deloc corect și moral.

Așa o fi, pare un gest mai puțin interesat, deși el se referă la următorii patru ani de prezență la cazanul cu fasole și ciolan, însă dacă am analiza chiar și această judecată ar trebui să discutăm și despre cei care au votat personajul ca parte a unui partid, despre dorințele lor de atunci când l-au votat. O posibilă întrebare este dacă politicianul este proprietarul absolut al voturilor sau el doar este mandatat de oameni să le reprezinte niste interese etc. etc.

Totuși, de ce este atat de frecventă practica aceasta a migrației, mai ales în anii electorali și de ce pozițiile partidelor, dar și a unor lideri, se schimbă atât de repede, în funcție de care parte a migrației se află (ca să folosesc o sintagmă potrivită aici, dar vulgară când se referă la altceva)?

1.     Indiferența ideologică și lipsa culturii politice. Partidele din România au încă o foarte slabă poziționare în raport cu valorile politice. Ele sunt vehicule, niște gondole care folosesc o cale mai scurtă pentru a junge la resursele puterii. Uneori gondolele se vopsesc portocaliu (ca și cea din Valea Jiului), dar se pot vopsi și revopsi în toate felurile, în funcție de anotimpul politic. Nici electoratul nu este structurat după acest principiu, deoarece nu l-a forțat nimeni să facă asta. Este și mai ușor pentru manevrabilitatea politicilor, exemplul fostului PD este relevant: într-o zi a devenit partid de dreapta, pentru că PSD se întărise pe stânga, iar electoratul a mers după el și nimeni nu a făcut scandal. Doar poate niște analiști mai gureși.

Articol integral, publicat pe http://vasiledancu.blogspot.com/2012_04_01_archive.html