de Vasile Dâncu

E nevoie de echilibru politic? Ce facem cu ideologia echilibrului politic? Răspund tezist, încă de la început; trebuie să nu ne mai cramponăm de teoria majorităţilor fragile.

Motto:

”Cu piedica puştii trasă
Şade o vânătoreasă
Tremurând cu tot cu casă
Fiindc-aflase dintr-o carte
Fiindc-aflase dintr-o carte

Într-o nu ştiu care seară
Într-o nu ştiu care vară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat

Mititel cât un cercel
Stă pitit un şoricel…”

Este interesantă ca ideologie a societăţii civile, am crezut şi eu că e bună, dar am observat în practică faptul că nu prea funcţionează.

Am fost victimele iluziei echilibrului politic, care cică s-ar traduce în mai multă democraţie sau în control al puterii. Poate în teorie, în practică însă nu a fost niciodată aşa. Într-o democraţie ca a noastră, coaliţiile s-au destrămat mai mereu şi dezechilibrul a folosit însă la altceva: la fabricarea unor majorităţi artificiale şi la consacrarea unor făcători de consens, a unor şmecheri ai politicii – combinatorii. Aceşti combinatori au făcut şi au desfăcut majorităţi mutând trupe de colo colo şi adunând oaste de strânsură prin migraţie politică pentru a satisface interese de moment, dar nu mari proiecte politice. Odată cu majoritatea asta mare, USL ar putea să-şi scoată la pensie o generaţie de supravieţuitori.

Indiferent de procentul de la vot, la noi a functionat doar regula ”învingătorul ia totul”. Indiferent cine a a câstigat nu a reauşit să impartă resursele de putere.

Ce a rezultat din echilibrul politic fragil am văzut în ultimele două mandate ale Parlamentului. A fost fabricată de fiecare dată o majoritate artificială în Parlament prin mecanismul soluţiei imorale. Tăriceanu a condus cu 22% peste doi ani şi jumătate, dar nu a avut curajul să oficializeze o alianţă cu acte între PSD şi PNL. De pe urma acestei alianţe au câştigat anumiţi pesedişti şi judeţele spre care Premierul vărsa constant mari sume de bani.

Un sistem fragil a făcut mult mai importantă contribuţia fiecărui membru al Parlamentului, iar la fiecare moţiune de cenzură traseiştii îşi renegociau greutatea lor în aur. Am văzut chiar un articol scris de un analist străin care ne spunea că migraţia politică nu este chiar atât de negativă, deoarece ea funcţionează ca o primă majoritară, adică ajută să se poată lua decizii.

Acest sistem a avut influenţe şi asupra consistenţei politicii, deoarece liderilor care au majorităţi fragile le este frică să-şi pună în practică programele de austeritate. Liderii politici conduc doar cu ideea rutieră „la limita evitării oricărui pericol” şi nimic important nu se întâmplă. Un lider care nu are o majoritate consistentă în Parlament este mereu mânat de logica supravieţuirii politice, nu de cea a transformării. Trebuie să negocieze la infinit fiecare proiect serios şi nu este uşor să realizezi asta, mai ales în perioadă de criză. Şantajul asupra unui lider cu majoritate fragilă este continuu. Fiecare parlamentar are de cerut sume de bani pentru sine, biserici, sate, şcoli sau întreprinderile economice ale susţinătorilor săi. Nu mai vorbesc de influenţa liderilor locali, care ”deţin” fiecare parlamentarii lor şi ameninţă mereu că îi retrag de la sprijinul guvernului.

O majoritate fragilă a crescut şi rolul altor actori politici, cum este Preşedintele României. Chiar dacă şi Preşedintele a fost ales „la mustaţă”, de două ori, după vot, Preşedintele ţării devine „preşedintele tuturor românilor” şi dacă este mai jucător din fire va presa mereu asupra unei majorităţi fragile, desfăcând-o sau refăcând-o după cum vrea sau după cum crede. Este clar că o majoritate slabă nu favorizează niciodată reformele sociale. Este bine ca un lider să facă schimbările grele la început de mandat, când are multă susţinere şi când încă nu s-a coalizat o opoziţie împotriva lui. Aşa cum este acum momentul pentru Victor Ponta. Peste şase luni s-ar putea să fie prea târziu, cu toată majoritatea solidă.

Când majoritatea este fragilă, toată lumea visează la răsturnarea guvernului sau la încercarea solidităţii lui cu moţiuni de cenzură. Moţiunile simple sau cele de cenzură sunt acte democratice de verificare a majorităţilor şi de cenzură a puterii executive, dar repetarea lor mecanică, la infinit, doar ca o hărţuire, erodează şi creează o tensiune politică artificială. De multe ori, la câte o moţiune de cenzură, moţiune care ar trebui să ofere loc pentru o dezbatere asupra unei probleme de fond, de fapt nu se discuta nimic, se scrie un text slab, iar dezbaterea nici măcar nu interesează pe nimeni.

În general, majorităţile fragile nu creează mai multă democraţie, poate doar mai multă încleştare. Am văzut că fiecare dintre tabere caută să asigure sprijinul presei sau societăţii civile, absorbind lideri şi realizând un câmp de luptă politic peste toată suprafaţa locurilor publice. Să ne uităm la bătălia dintre Traian Băsescu şi Parlamentul României din momentul procesului comunismului şi până acum. A fost o luptă absurdă care nu a produs nici legi mai bune, nici proiecte şi nici reformă. Traian Basescu şi Emil Boc şi-au trecut prin forţă proiectele fără dezbatere, dar acestea nu au avut efectul dorit, neavând destulă legitimitate. Invers, Parlamentul l-a executat de câte ori l-a prins pe Traian Băsescu, dar nici Parlamentul nu i-a crescut încrederea, având azi nevoie de o solidă strategie de recâştigare a încrederii şi a credibilităţii, deoarece este cea mai impoartantă instituţie a democraţiei în epoca modernă.

Majorităţile fragile au făcut ca niciuna dintre tabere să nu cedeze, deci o negociere între blocurile aflate în conflict s-a făcut doar în 2008, la coaliţia PDL-PSD, dar totul a durat foarte puţin, mai bine nu se făcea. În politica noastră emoţională şi plină de orgoliu, dar golită de cultură politică şi de profesionalism managerial, politicienii nu negociază decât atunci când unul este sus şi altul jos. Fără dezechilibru este greu să convingem pe cineva ca este în interesul ţării să împartă cu cineva puterea.

În majoritatea fragilă, fiecare dintre combatanţi caută să încline balanţa, să acumuleze puncte în fiecare zi, astfel că vom avea o campanie electorală permanentă, la propriu, nu la figurat. Se fac doar demagogie, populism şi politicianism, în speranţa că cine ştie ce eveniment neprevăzut îl poate dărâma pe celălalt din şaua guvernării.

Să ne speriem de o mare majoritate?

Bocitoarele de serviciu au început să se plângă de cele două treimi ale USL: că va dispărea democraţia, că useliştii vor muta ţara mai la est sau că nimeni nu va mai avea loc în România de useliştii cei umflaţi şi graşi. De partea cealaltă, unii scriu ode despre salvarea României de către o majoritate pe care o aşteptam de un secol.

Este tot o dovadă de manelism politic şi de incultură. O majoritate solidă este de dorit, dar nu ca soluţie în sine, cu toate că poate avea o valoare instrumentală importantă. Evident, ea reprezintă şi un risc, dar despre asta vom vorbi mai la final.

Deci o majoritate solidă este una bună, dar nu neapărat pentru ceea ce visează unii: adică vor putea face ceea ce vor cu bugetul, cu constituţia sau cu funcţiunile statului român în general. O majoritate solidă îl poate ajuta pe lider să pornească un proces de modernizare politică sau de reformă a administraţiei şi poate chiar o strategie de reindustrializare a ţării, deoarece poate face un plan pe termen mai lung. Dar o majoritate solidă nu este nici un sprijin dacă nu are în faţă un guvern şi o echipă de comisii şi de comitete de specialişti care să reproiecteze tot ce se va întâmpla în viitor în România pentru a micşora decalajele faţă de Europa şi faţă de modernitate. Majoritatea poate să sprijine orice: de la lenea gândirii şi prăduirea resurselor până la o strategie dură de reformă a şcolii, spitalului sau la reîmpărţirea administrativă, mai ieftină şi mai eficientă.

Într-o majoritate solidă, contribuţia marginală a fiecărui actor politic la susţinere este mai mică, deci capacitatea lui de şantaj e diminuată, golul pe care l-ar lăsa plecând la adversar fiind mai mic. Liderul are mai multă linişte şi poate fi mult mai curajos în acţiunile sale, mai ales în cele care sunt nepopulare – şi de cele mai multe ori reformele serioase sunt nepopulare. Un lider abil poate crea concurenţe între susţinători şi atunci el va avea un pic de linişte în timp ce ei se luptă pentru influenţă.

Într-o majoritate mai solidă se pot gândi proiecte politice sau administrative de mai mare anvergură, deoarece orice majoritate visează să stea cel puţin zece ani la putere. Câteodată, iluzia rămânerii la putere se întinde pe decenii, cum credea un lider CDR în 1997 când a spus ”Cincizeci de ani în opoziţie, cincizeci de ani la putere”. Nici măcar visul unui deceniu la putere încă nu l-a realizat nimeni la nivel executiv şi cred că imposibilitatea de a lega două cicluri politice este un mare handicap pentru modernizarea României, dincolo de handicapurile guvernanţilor care trec pe la Palatul Victoria.

Într-o majoritate puternică se creează repede şi o opoziţie internă, deoarece este clar că nu pot fi satisfăcute toate interesele. Într-o mare majoritate sunt foarte multe guri de hrănit şi resursele sunt aceleaşi.

Iluzia că o mare majoritate este soluţia în sine pentru toate problemele este la fel de greşită precum cea a celor care cred că doar fragilitatea majorităţii poate aduce echilibru politic şi stabilitate. O mare majoritate nu schimbă cu nimic cantitatea de resurse, nu adaugă mai multe resurse în vistierie, aduce doar resurse de susţinere, dar astea pot fi o povară. Cererea socială este maximă, liderul nu mai are nici un loc de întors. La o mare majoritate, lumea se duce cu sacul. „De ce nu se poate ca să ni se dea?” spunea o brunetă din Ferentari, iar când un partid conduce cu 70% în Parlament nu are pe cine da vina pentru lipsa de resurse.

La o majoritate forţoasă reapare rapid sintagma partidul-stat şi asta duce foarte repede la o pierdere serioasă şi accelerată de popularitate şi de legitimitate. Când apar asemenea majorităţi se naşte repede o reacţie socială de apărare şi societatea civilă se recompune rapid, ca la un semn de pericol. Să nu ne ascundem, dar chiar şi presiunea externă este mai mare pe o asemenea majoritate, tocmai pentru că marilor noştri parteneri le convin liderii mai fragili când e vorba de impunerea sau propunerea unor proiecte. Sigur, partenerii NATO vor fi interesaţi de mai multă stabilitate în jurul scutului antirachetă, dar nu cred că toată lumea va privi cu ochi buni un lider stabil care poate spune veto în anumite situaţii (nu vorbesc aici de veto-ul ăla discutat în această toamnă).

O majoritate solidă are sau poate să îşi procure şi minţi limpezi care se gândesc că este normal să facă ceva pentru cetăţeni pentru că nu vor avea nici o justificare la alegerile următoare. E adevărat că la o majoritate solidă scapi de presiunea adversarului politic, dar se multiplică presiunea directă a oamenilor şi a problemelor lor. În mintea lor, este inadmisibil să le spui că suntem săraci cand ai 70% în Parlament. Este ca efectul cărţii de credit asupra cumpărătorului, nu îţi dai seama câţi bani ai, deorece simbolul îţi dă siguranţă, iar simbolul unei majorităţi solide este o soluţie pentru angoasele privind ziua de mâine. Chiar dacă este numai o chestiune de pragmatism politic, efectul poate fi accelerator asupra unor proiecte sociale mai inteligente, la o protecţie socială mai puţin pasivă şi la necesitatea de a aduce oameni din mai multe locuri spre guvern pentru a diminua presiunea unor grupuri constituite politic.

Apoi, o majoritate puternică ia toată factura socială asupra sa. Liderului nu-i ajung banii din buget, va trebui să facă şi optimizări. Îşi poate permite să se lupte cu populismele dacă este o putere raţională şi nu o ia razna. E adevărat că unii spun că „puterea absolută corupe absolut”, dar chiar şi acest lucru este un handicap pentru puterea totală. Deci să aşteptăm şi să vedem ce va fi, să ne păstrăm fruntea rece şi inima caldă, cum zice poetul.

Concluzie

Să nu ne speriem de o majoritate solidă. Să nu începem să credem că această majoritate va produce lapte şi miere, ea nu este o soluţie în sine, este o şansă pentru Victor Ponta şi USL, dar poate fi şi o şansă pentru România. Depinde doar de Victor Ponta. Marile majorităţi nu ţin de foame, iar noi trebuie să fim realişti: România nu va ieşi din această gaură neagră a istoriei fără efortul tuturor şi fără o schimbare masivă de mentalitate care sa inceapă cu politicienii dar să-şi facă efecte până la ultimul cetăţean.

Să nu plângem după echilibrele trecute, au produs doar scandaluri, incoerenţe, conflicte şi maşinaţiuni. Au creat un simulacru de viaţă politică, dar şi o falsă senzaţie de democraţie. Nu cred că trebuie să ne înfricoşăm de majoritatea lui Ponta, poate că se va înfricoşa el mai tare de ea. Şi ar avea motive mai multe chiar decât noi, cei din tribună, sau decât cei care au fost trimişi cu o lovitură de stânga spre somnul fără vise al opoziţiei.