Nu am vazut încă ”Poziția copilului”, dar ”Moartea Domnului Lazărescu” m-a lăsat mut, nu pentru că era ceva de o imaginație ieșită din convenții, ci pentru că știam că asta era o poveste adevărată, iar filmul lui Netzer vine tot din tradiția cehoviană a disperării de a trăi într-un univers în care liberul arbitru și libertatea nu au sens decât pentru foarte puțini oameni. Am văzut Filantropica și sau California Dreamin’ și m-a copleșit șmecheria românească care, deși poate ucide, devine filosofie de viață . Am văzut revoluția de la Vaslui și am simțit gustul dulce-acrișor al ușurătății de a ne asuma destinul și apăsarea existenței. De câte ori apare un film al noii generații mi se face o poftă nebună să recitesc Cehov, pentru că mă învăluie o nostalgie tragic și constatarea că absurdul este, în zona orientală, o parte a ethosului, nu o negare a rațiunii. Copiii cinematografiei noastre din noul val au povestiri și personaje cehoviene. Personajele României de tranziție sunt prizoniere în universuri închise de unde încearcă să evadeze, dar reușesc doar în iluzie sau în moarte. De fapt, personajele lui Giurgiu, Porumboiu, Netzer sau Mungiu așteaptă, nu devin eroi cu adevărat, sunt parcă prizonierii unui destin tranzitoriu. Așteptarea nu este însă starea de trecere spre ceva, așteptarea este una agonizantă, așteptarea este condiția existențială fundamentală. Universul închis și lumina puțină, sunt dominantele unui curent cinematografic care portretizează, fără tezisme, lumea noastră. Rareori apare un petec de cer în filmele acestor copii teribi ai cinematografiei noastre, cel mai adesea personajele se luptă surd să-și păstreze umanitatea și sunt învinse. Indiferent că vorbesc despre avort, credință, droguri sau reconversia unei comunități la capitalism, filmele noului val au în centrul lor individualismul sau egoismul extreme, ticăloșia, trădarea și mai ales însingurarea ca un proces de descompunere și moarte a ființei sociale. În aceste povești despre lumea noastră, majoritatea personajelor sunt femei, personaje tragice care niciodată nu ajung să-și poată controla destinul propriu sau al familiei, într-o lume în care bărbații au renunțat deja să mai lupte.

Aceste filme, fiecare în parte, au un sfârșit, dar este un ”sfarșit continuu” ca și opera lui Bacovia, dar parcă toate vin să ducă mai departe ceea ce nu a terminat regizorul în California Drimin’. O realitate românească aflată în derivă lentă, alunecătoare spre o direcție pe care avem senzația că nimeni nu o poate influența.

 Îmi aduc aminte cum au încercat cei din generația trecută să ia Ursul de aur, cu o mare delegație care a mers la Berlin cu ”Patul conjugal” (1993), filmul lui Danieliuc. O construcție falsă, de un grotesc absolut, portret al unei generații de regizori care încerca să se justifice pentru ce compromisuri făcuseră înainte de 1989. |Au fost și alte încercări penibile, dar re-fabricarea ideologică a dictaturii comuniste nu avea viață, nu era credibilă. Nu a impresionat pe nimeni, pentru că era evident o făcătură, dar toată protipendada noastră de noi culturnici s-a revoltat timp de câteva luni pentru presupusa nedreptate făcută României.

Când am văzut mulțimile suspinând că Sergiu Nicolaescu a fost incinerat mi-am dat seama că încă vrem mitologii care să ascundă realitatea, că încă trăim într-un trecut facil, care ne organiza viața și ne exonera de responsabilitatea, poate chiar și de umanitatea pe care ar fi trebuit să ne construim viețile sau rezistența colectivă sau individuală la dictatură.

Ce-i deosebește pe acești tineri de cei care au încercat să păcălească Europa cinefilă imediat după 1989, cu principiul”la vremuri noi, tot noi”? Acești copii au trăit copilăria tranziției, ei văd rănile lăsate de comunism, ei nu au supraviețuit cu șmecherii, nu au făcut compromisuri majore. Ei trăiesc o realitate românească care a pierdut sensul și unde drama familiilor este sincronică dramei indivizilor. O realitatea care dezumanizează și transformă egoismul în valoare de înlocuire și în morală de tranziție. Acești copii nu mint, ei nu se folosesc de imaginație pentru a falsifica, ei povestesc, pur și simplu. Au crescut cu cheia la gât și au intrat într-o epocă în care nimeni nu a mai avut timp să le spună povești. Probabil că au crescut singuri și și-au inventat singuri poveștile pe care au trebuit să le abandoneze la maturitate.

Dar ceea ce-i deosebește mai tare pe acești copii teribili ai camerei de filmare este faptul că nu urăsc. Ei nu îmbină ”contestarea cu implicarea” cum scria un critic ceaușist despre primul film al lui Dan Pița. Ei povestesc cu detașare sau amărăciune, ei luminează un colț de lume și nici măcar nu crează eroi tragici, ei consemnează destinele unei lumi aflate în descompunere. Nu urăsc, nu dau soluții, dar sunt primii oameni liberi ai lumii noastre. Din păcate, încă nu au un public destul de numeros într-o Românie incapabilă să se uite în oglindă, sunt și ei, ca și milioane de alți români, exilați într-un Occident care îi premiază, dar care, a doua zi, redevine indiferent la drama unei țări est-europene care nu reușeste să iasă din agonia cehoviană pe care o numim tranziție, dar pe care filmele lor ne-a arată ca o rătăcire în cerc, ca o tranziție spre nimic și niciunde.
Aerticol pentru Adevărul