de Vasile Iuga

Într-o Europă care îşi caută încă drumul spre redresare economică, asigurarea securităţii energetice la costuri accesibile pentru consumatori a devenit una dintre priorităţile liderilor comunitari. Pe de o parte ne aflăm în mijlocul unei revoluţii în domeniul energiei ca urmare a apariţiei noile tehnologii. Pe de altă parte, există o competiţie globală pentru resursele energetice.

Recentul Consiliu European de la Bruxelles s-a concentrat în principal pe problematica energetică. Direcţiile esenţiale către care se vor orienta politicile publice din acest sector sunt diversificarea aprovizionării cu energie a Europei, dezvoltarea resurselor energetice indigene în vederea asigurării securităţii aprovizionării şi a reducerii dependenţei energetice externe a UE.

Discuţia la nivel european îşi are ecoul şi pe plan local, acolo unde s-a semnat recent Pactul pentru Energie. Acesta reprezintă angajamentul ferm al tuturor părţilor interesate din sectorul energetic – autorităţi publice, companii şi societate civilă – de a promova dezvoltarea acestui domeniu printr-o strategie energetică pe termen lung.

Judecată în context european, România pare să aibă o poziţie privilegiată din punct de vedere energetic. Ţara noastră îşi asigură în proporţie de 76% necesarul energetic din producţia internă, mult peste media europeană de 47%. De asemenea, România beneficiază de un mix energetic echilibrat şi divers şi de o pondere considerabilă a energiei regenerabile.

Pe de altă parte, menţinerea acestei dependenţe reduse de importurile energetice necesită investiţii masive în mai multe arii.  Pe plan intern, este necesară diversificare surselor de aprovizionare, creşterea eficienţei energetice şi, implicit, reducerea consumului, modernizarea capacităţilor de producţie, inclusiv prin creşterea producţiei domestice de hidrocarburi, precum şi creşterea competitivităţii pieţelor de energie. Pe plan extern, România are nevoie să-şi finalizeze interconectarea cu reţelele pan-europene de transport de electricitate şi gaze naturale, precum şi de promovarea gazoductului Nabucco Vest.

Mixul de energie primară trebuie reconfigurat având în vedere modificarea structurii de consum. Reglementările comunitare privind emisiile de carbon vor necesita închiderea sau retehnologizarea unor termocentrale. Infrastructura energetică are nevoie de asemenea de investiţii. Noile proiecte de energie regenerabilă, a căror activitate este inevitabil intermitentă, presupun dezvoltarea de capacităţi de echilibrare a sistemului energetic naţional. Zăcămintele mature de petrol şi gaze pot fi exploatate eficient doar cu noi tehnologii de extracţie care să permită creşterea gradului de recuperare. În acelaşi timp, trebuie puse în exploatare zăcămintele neconvenţionale sau de mare adâncime din Marea Neagră.

Această lungă listă de priorităţi de investiţii  necesită sume considerabile. Se estimează că pentru perioada 2013 – 2030, România are nevoie de investiţii de minimum 3-4 miliarde de euro anual pentru a-şi asigura securitatea energetică. Investiţiile în energie se fac pe termen lung şi sunt de multe ori riscante. Statul nu le poate susţine în totalitate, deci este nevoie de investitori privaţi.

Pentru a atrage astfel de investiţii, România are nevoie de un cadru legislativ şi de reglementare stabil şi predictibil. Este necesară reducerea birocraţiei şi asigurarea independenţei decizionale a autorităţilor de reglementare. De asemenea, investitorii vor căuta un cadru fiscal competitiv,  orientat pe maximizarea contribuţiei economice agregate a companiilor din sector. O comunicare echilibrată şi un dialog profesional şi onest va creştere transparenţa şi încrederea, ducând la o situaţie  „win-win-win”  între toate părţile interesate,  – autorităţi publice, companii energetice şi consumatori.

Numai după ce vom vedea puse în practică astfel de măsuri vom putea discuta şi despre materializarea potenţialului României de a deveni un hub energetic regional, beneficiind atât de capacităţile sale de producţie, de tradiţia sa îndelungată în sectorul energetic, dar şi de poziţionarea strategică la Marea Neagră.