OraNoua.ro
Publicat în 4 ianuarie 2017, 18:44 / 382 elite & idei

Vasile Iuga: Resorturile şi pericolele populismului

Vasile Iuga: Resorturile şi pericolele populismului

de Vasile Iuga

Spectrul populismului bântuie Europa şi Statele Unite. Alegerea lui Donald Trump, ascensiunea în Europa a unor partide sau candidaţi care cultivă ostilitatea faţă de elite, de instituţii, de establishment în general, ameninţă democraţia liberală şi reînvie teama faţă de ce ar putea urma. Populismul nu este însă aşa cum afirmă unii, o creaţie recentă a globalizării şi a crizei economice din 2007 şi 2008, ci are rădăcini vechi care trebuie înţelese pentru a evita pericolele pe care acesta le poartă.

Spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, economia mondială a trecut printr-o fază de globalizare care s-a manifestat prin pătrunderea capitalismului într-un număr crescând de ţări, liberalizarea comerţului, deschiderea pieţelor, industrializare, dezvoltarea infrastructurii de transport, urbanizare, avansul cercetării ştiinţifice, creşterea gradului de educaţie şi îmbunătăţirea stării de igienă şi de sănătate a populaţie. Acest progres remarcabil a fost însoţit de transformări sociale, de apariţia proletariatului industrial, migraţii interne (din rural spre urban), migraţii externe (din Europa spre Statele Unite), distrugerea comunităţilor, schimbări ale regulilor şi normelor culturale. Politica rămânea însă în continuare apanajul elitelor tradiţionale.

Primul Război Mondial, cu toate grozăviile şi suferinţa care l-au însoţit, a distrus vechea ordine internaţională şi a însemnat sfârşitul acelei faze a globalizării. Au dispărut imperii, au avut loc revoluţii care ameninţau şi ordinea politică. Pentru a evita pericolul, a fost introdus votul universal, îmbunătăţite condiţiile de muncă, implementate reforme agrare, a fost permisă organizarea sindicatelor şi au apărut partide noi. În acelaşi timp, aproape toate statele beligerante aveau economiile distruse, reconstrucţia necesita resurse enorme, învinşii fiind supuşi unui regim împovărâtor de reparaţii de război. A urmat o perioadă cu inflaţie puternică (cauzată de abandonarea etalonului aur) şi de şomaj ridicat, ce a dus la sărăcirea unei pături importante a populaţiei, ceea ce pe fondul implicării crescute a unei părţi mai mari a publicului în politică (consecinţa votului universal), combinat cu precaritatea culturii politice, a dus la o criză a democraţiei care a favorizat ascensiunea mişcărilor extremist/chiar fasciste. Scurta perioadă de avânt şi de exuberanţă începută la mijlocul anilor ’20 (“the roaring twenties”) a fost curmată de Marea Criză. Acolo unde tratamentul a fost regimul de austeritate (conservarea puterii banilor în Germania îngrozită de hiperinflaţia din perioada Republicii de la Weimar şi Statele Unite înainte de alegerea lui F.D. Roosevelt, reintroducerea etalonului aur), criza economică şi socială s-a adâncit, iar democraţia a slăbit, permiţând mişcărilor extremiste/fasciste să câştige puterea într-un număr de state. Situaţia s-a ameliorat în ţările în care au fost luate măsuri de stimulare a economiei şi de pionierat a statului bunăstării (New Deal-ul lui F.D. Roosevelt în SUA).

După al Doilea Război Mondial, a fost implementată una dintre marile promisiuni făcute maselor de democraţiile occidentale pentru motivarea acestora în lupta împotriva nazismului, dar şi pentru combaterea concurenţei reprezentată de modelul sovietic, respectiv împărţirea bogăţiei (prin creşterea clasei de mijloc) şi edificarea statului bunăstării (care consfinţea solidaritatea, cu pachete generoase de securitate socială). Reconstrucţia accelerată a Europei Occidentale a fost posibilă datorită calităţii resursei umane existente, dar şi Planului Marshall.

După război, s-a creat în Europa Occidentală un consens pe marile teme:

  • alianţa cu SUA, care garanta securitatea,
  • integrarea economică şi politică a continentului pentru a evita repetarea distrugerilor enorme cauzate de conflictele pentru puterile europene, şi
  • statul bunăstării ca expresie a solidarităţii.

A urmat o perioadă de creştere economică, de pace socială şi de întărire a democraţiei liberale. Biserica a continuat să joace şi ea un anumit rol în sistemul de valori şi norme tradiţionale. Populaţia îngrozită de ororile războiului respingea totalitarismul. Nu era loc într-un asemenea sistem pentru populism.

După victoria din Războiul Rece contra comunismului (obţinute pe cale paşnică), a urmat o perioadă de accelerare a globalizării, deschidere a pieţelor, implementare a unor reforme economice, neoliberale (consensul de la Washington) şi de încurajare a diversităţii. În paralel, se diminua rolul bisericii şi se estompau valorile tradiţionale. Cruzimile războiului erau estompate. Occidentul se revendica drept spaţiu cosmopolit, tolerant, prietenos.

Până în 1989, pe plan politic, diviziunea tradiţională stânga/dreapta era în continuare determinată mai ales de dimensiunea veniturilor şi a gradului de bogăţie a aderenţilor. Clasa muncitoare vota predominant cu partidele de stânga, spre deosebire de clasa mijlocie şi de cei avuţi care se regăseau preponderent în programele şi ideologia dreptei politice conservatoare.

După 1989, partidele tradiţionale de stânga, în primul rând cele socialiste, dar şi cele social-democrate, jenate de asocierea ideologică cu comunismul, s-au deplasat spre centru (laburiştii sub Blair, democraţii sub Clinton, social-democraţii sub Schroeder), lăsând pentru o bună bucată de vreme, până la criza din 2007/2008, un spaţiu neocupat pe stânga eşichierului politic. Partidele de dreapta au migrat, la rândul lor, spre centru, prin adoptarea într-un număr de ţări occidentale a unei agende de reglementare, ceea ce a dus la estomparea semnificativă a diferenţelor faţă de stânga. Victoriile în alegeri nu mai erau determinate de programe, ci de personalităţi şi de campanii. Asta nu a deranjat câtă vreme a existat creştere economică şi prosperitate. Părea că s-a ajuns la “sfârşitul istoriei” şi în materie de dezvoltare economică şi socială, nu doar de poziţionare doctrinară, şi că occidentul va intra într-o lungă perioadă de prosperitate şi pace socială.

În profunzime însă, forţe puternice create de sistemul occidental lucrau împotriva lui. Noua rundă de globalizare a dus la pierderea locurilor de muncă din industrie în favoarea unor economii emergente (China devenind “atelierul lumii”). Perdanţii globalizării au fost mai ales zonele industrializate cu comunităţi omogene etnic, conservatoare şi rigide (Rust Belt în SUA, Nordul Angliei), de unde au migrat slujbele către economiile emergente. Evoluţiile tehnologice au schimbat complet structura economiei (General Motors, cu 200.000 de angajaţi, avea o capitalizare net inferioară lui Facebook, cu doar 6.000 de angajaţi). Globalizarea şi Tehnologia au distrus atât clasa mijlocie, cât şi clasa muncitoare (mai ales pe cei cu calificări şi abilităţi reduse, cei imobili profesional şi cultural) din Occident şi au slăbit mult contractul social.

În paralel, s-a produs un transfer de autoritate de la instituţiile care reprezentau teoretic voinţa electoratului către agenţii independente şi Bănci Centrale (cu autoritate crescută în materie de supraveghere financiară, de reglementare şi cu control asupra unor bugete semnificative) sau de la autorităţile naţionale către unele supranaţionale (FMI, OMG, UE, BM), care erau numite, şi nu alese. Iniţial, acest transfer avea rolul de a reduce marja de abuz a politicienilor care erau dispuşi să facă orice pentru a câştiga alegerile, chiar dacă efectele pe termen lung puteau fi devastatoare pentru societate (sună cumva cunoscut?). Guvernanţa includea însă şi instituţii menite să limiteze abuzurile pieţelor (nici capitalismul nefiind populat numai cu îngeri).

Acest transfer de autoritate de la “guvernare” (aleasă) la “guvernanţă” (numită) a generat o problemă de legitimitate pentru “guvernanţa” care a fost făcută responsabilă de politicieni de eşecurile acestora, după modelul “mergem la Bruxelles sau la FMI, semnăm acordurile şi la întoarcerea acasă ne plângem că am fost forţaţi” (ne amintim de faimoasa noapte de negocieri de la Bruxelles a lui Tzipras, venit sfidător, dar care spre dimineaţă a semnat tot ce i s-a cerut, şi despre care circulă o glumă în societatea grecească: se pare că omul a mers la Bruxelles să îşi cumpere păr, dar s-a întors ras în cap!).

Nu în ultimul rând, a crescut şi rolul pieţelor în relaţia cu guvernele, mai ales în cazul (marii majorităţi a) statelor cu deficite (provenind mai ales din statul bunăstării nesustenabil, dar mai recent şi din nevoia salvării băncilor) care se finanţează pe pieţele internaţionale.

Ca rezultat al acestor e(in)voluţii, Occidentul a intrat într-o fază de stagnare, de stază economică, cu impact asupra prosperităţii unei părţi importante de populaţie şi de reducere a influenţei şi relevanţei sale strategice, ceea ce a generat nemulţumiri ce se manifestă sub forma partidelor/mişcărilor populiste care ocupă locul liber de la stânga şi de la dreapta eşichierului politic şi care-i acuză pe cei care s-au aglomerat la centru că „toţi sunt la fel şi că nu au nicio soluţie şi nicio putere”. S-a pierdut încrederea şi s-a căscat o prăpastie între elite şi marea parte a populaţiei. Reducerea importanţei componentei economice în dezbaterea stânga/dreapta a fost însoţită de creşterea ponderii aspectelor culturale şi identitare în intenţia de vot a electoratului. Se pare că masele nemulţumite au fost atrase mai ales de populismul de dreapta (mai naţionalist), în detrimentul celui de stânga. Aceasta aminteşte oarecum de ce s-a întâmplat la începutul primului război mondial, când social-democraţii au ales să se înroleze în armatele naţionale în loc să declanşeze revoluţia mondială.

Aceasta explică de ce populismul înfloreşte acum, în Europa şi in Statele Unite, şi nu în Asia (care are creştere economică, dar şi un alt model cultural) sau în America Latină (cu economii distruse de decenii de guvernare de stânga, care s-au compromis).

S-a creat în acest fel spaţiu pentru apariţia liderului providenţial (cu discurs antisistem) de la care se aşteaptă rezolvarea rapidă a problemelor, prin „decret”, cu încălcarea regulilor, dacă este necesar. Societatea nu mai are răbdare şi nu acceptă constrângerile, ea vrea o soluţie acum! Pentru că i se promite totul! Lipsa de răbdare este alimentată şi de comunicarea directă, prin reţele de socializare care au devenit parţial un spaţiu al manipulării (Facebook în alegerile din SUA).

În mod tradiţional, populiştii se pare că ar fi mai buni în opoziţie decât la putere, pentru că le este mai uşor să promită decât să livreze (când trebuie să facă faţă constrângerilor, exemplu fiind schimbarea în abordare a Siriza din Grecia, odată ajunsă la guvernare).

Chiar dacă liderul populist, odată ales, trebuie să îşi renege o parte din promisiuni (pentru că trebuie să facă faţă realităţilor economice, pieţelor – a se vedea, spre exemplu, nuanţările lui Trump după alegeri faţă de Obama Care, zidul cu Mexicul etc.), el este obligat ca măcar pe o parte să le livreze, riscând astfel nemulţumirea (eventual violentă) suporterilor săi. O asemenea promisiune este legată de emigraţie. Pentru că dacă în materie de globalizare este acceptată de bine, de rău, libera circulaţie a bunurilor sau a serviciilor (care sunt „impersonale”), emigraţia aduce, direct şi brutal, străinul cu obiceiurile lui în contact cu populaţia locală, cu riscul alterării modului de viaţă, a ţesutului social după pierderea locurilor de muncă în favoarea economiilor emergente. Din această perspectivă, emigraţia pare a fi ultima frontieră a globalizării. Greu de spus dacă şi cum va fi aceasta trecută.

Se spune că, în general, populiştii eşuează odată ajunşi la putere. O asemenea judecată poartă însă cu ea riscul inacţiunii. În fond, populismul este doar un simpton al crizei democraţiei, dar ignorarea cauzelor poate duce la eşecul democraţiei, cu riscul venirii la putere a unor partide cu adevărat extremiste. Pentru a evita o asemenea derivă, partidele tradiţionale ar trebui să aducă marile subiecte (globalizarea, politicile economice şi sociale, stagnarea economică, inegalităţile, deteriorarea comunităţilor, blocajele instituţionale etc.) în dezbaterea publică şi politică, şi să prezinte alternative clare, cu asumarea ideologiei, împreună cu un mesaj pozitiv despre societate. Cu alte cuvinte, de la aglomerarea de pe centru ar trebui să se revină la separarea clară a doctrinelor politice, la stânga şi dreapta tradiţionale. Pe de altă parte, unii politicieni urmează iniţial o agendă populistă pentru a obţine un procent semnificativ de voturi, încercând apoi sa se transforme în politicieni „mainstream” (din nou exemplul Sirizei, cu Tsipras încântat să fie interlocutorul lui Merkel).

Există temeri că populiştii de azi ar putea fi extremiştii de mâine. Temerea nu este în acest moment în întregime fondată. Cei mai mulţi dintre ei nu sunt deocamdată împotriva democraţiei, aceasta este puternică şi are rădăcini adânci în majoritatea statelor occidentale. Societatea civilă are vitalitate şi dispune de mecanisme de apărare. Situaţia este diferită însă în Sudul şi Estul Europei, acolo unde mecanismele sunt mai plăpânde în instituţiile mai vulnerabile. Dar pericolul nu trebuie subestimat şi eliminarea lui necesită acţiune concretă în reformarea societăţii şi a sistemelor politice, sub conducerea unor lideri moderaţi şi echilibraţi care să se bucure de sprijinul unei părţi importante a populaţiei, în aşa fel încât populismul să fie doar un episod pasager urmat de revenirea la o democraţie liberală reformată (renaşterea în Grecia a partidului Noua Democraţie sub Mitzotakis este un bun exemplu). Status quo-ul nu este o opţiune.

 

Ultima ora:

ObservatorAntonia Colibășanu: Curs – Islamul și Europa

PoliticCristian Andrei: Partide vechi și partide agile

EconomieSergiu Oprescu: Asociația Română a Băncilor a devenit membru afiliat al OECD/ INFE

ExternAmb. Luca Niculescu: La o întâlnire cu Jacques Krabal, Secretarul General al Adunării Parlamentare a Francofoniei

SocialAntonia Colibășanu: Curs – Islamul și Europa

EvenimenteVictor Vevera: Executive Blockchain Laboratory al ICI București prezintă cursul pe suport video în limba engleză intitulat “BLOCKCHAIN TECHNOLOGY: APPLICATION AND INNOVATION TOWARDS TRANSFORMATIONAL BUSINESS”

CulturaCristina Popescu: Europa 2021. Specii naționale pe cale de dispariție

EditorialGeorge Butunoiu: Hard Working Managers



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe