VASILE IUGA, Managing Partner, PwC South-Eastern Europe (SEE)

I) Întrebări de portret

Cine este Vasile Iuga, unde s-a născut?

Aş vrea în primul rând să vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la acest prim număr al revistei. Este de altfel şi prima dată când fac confesiuni despre anumite aspecte din viaţa mea personală, deşi am mai fost solicitat în mai multe rânduri. Sunt confesiuni referitoare la o viaţă despre care s-ar putea spune multe în afară de faptul că ar fi fost plictisitoare!

Urez echipei Sinteza succes în noul proiect absolut necesar în spaţiul public din România.

M-am născut pe Valea Izei în Săliştea de Sus acolo unde familia Iuga este atestată documentar de câteva sute de ani, coborâtori din vechea nobilime maramureşeană. De altfel, numele este aşa răspândit în localitate încât părinţii mei au avut amândoi acelaşi nume de familie, deşi nu erau înrudiţi.

Cum era Maramureşul copilăriei?

Pe măsură ce ne îndepărtăm de trecut cu toţii avem tendinţa de a-l idiliza şi a-i da oarecum valenţe mitice. Cu atât mai mult poţi spune aceasta despre anii copilăriei. Maramureşul avea o civilizaţie arhaică ce supravieţuise tuturor vicisitudinilor şi care şi-a păstrat autenticitatea chiar şi în anii „obsedantului deceniu”. Pentru mine, este un loc legendar, în ciuda rănilor şi dramelor prin care a trecut, care nu au fost puţine.

Când m-a deşteptat am văzut că oamenii produceau în cadrul gospodăriei aproape toate straiele de care aveau nevoie, într-un sistem economic cvasi-autarhic: sumane, cioareci, cămăşi, ii, pânzeturi, opinci, obiele. Era o civilizaţie a lemnului. Casele şi acareturile, precum şi bisericile erau construite din lemn cioplit cu barda, îmbinat cu cuie de lemn, şi acoperite cu draniţă. Un puternic spirit identitar românesc a fost întotdeauna vibrant pe Valea Izei şi în Maramureşul istoric.

Îmi amintesc cu plăcere de tradiţiile de Crăciun, de mersul cu colindul sau cu Viflaimul (un soi de teatru popular care punea în scenă naşterea lui Iisus în Bethleem). Aproape întotdeauna ne apucau zorile colindând.

De asemenea, sărbătorile de Paşti erau memorabile. Comunitatea se aduna la biserică, iar slujba de înviere dura toată noaptea, abia spre dimineaţă preotul începea să sfinţească ouăle roşii şi cozonacul. Imaginea aceea a zorilor mijind care se reflectau pe chipurile demne şi nobile ale bătrânilor maramureşeni îmbrăcaţi în straie populare, care păreau coborâţi de pe Columnă, mă însoţeşte cu putere şi acum, după atâţia ani. De asemenea, tradiţia din prima zi de Paşti, când înainte de prima masă te spălai pe faţă cu apa în care a stat un ou roşu sfinţit şi o bijuterie de aur.

Petreceam vacanţele de vară la stâna unchilor mei oieri şi mă întorceam slab, murdar şi chiar cu păduchi. Însă timp de şase săptămâni colindam munţii Maramureşului, sufeream de frig noaptea, ascultam speriaţi seara poveşti despre Fata şi Omul Pădurii, căutam proiectile încă neexplodate din al doilea război mondial, călăream berbecii, fugeam de şerpi şi ne temeam de o posibilă întâlnire cu ursul. Experienţe minunate pentru un copil. De altfel, am fost mereu aproape de animale şi am ştiut ce înseamnă să ai grija de ele: să strângi fân ca să le hrăneşti, să le mulgi, să râneşti.

Cum era şcoala?

În acest ţinut al unor tradiţiilor străvechi păstrate nealterate de-a lungul secolelor care era Maramureşul acelor ani se găsea loc şi pentru lecţii de vioară clasică, instrument la care dădeam dovadă de oarecare talent, dar şi pentru olimpiadele de matematică şi de fizică, inclusiv la faza naţională, întreceri la care eram nelipsit.

După şcoala generală, am plecat la liceul teoretic din Vişeul de Sus, un liceu cu dascăli foarte buni  – ca să vă faceţi o idee, din clasa mea un singur coleg nu a făcut facultatea –  dar cu un regim de internat extrem de dur pe care l-aş asemăna cu cel din Legiunea Străină. Eram câte 30 de elevi într-un dormitor. Dimineţile le începeam cu înviorare în curtea internatului, îmbrăcaţi doar în pantaloni şi maiou, iarnă, vară, la orice temperatură. Micul dejun era alcătuit adesea din ceai, pâine neagră şi halva, la prânz primeam mâncare de varză şi de mazăre, iar la cină macaroane. La liceu mergeam încolonaţi şi cântând cântece patriotice. De asemenea, ora de televizor era o raritate şi ne puteam bucura de aceasta numai sâmbătă după-amiaza, dacă eram cuminţi. În fine, din internat se ieşea numai cu bilet de voie. Era un regim spartan, de educaţie aproape militară, pentru care tatăl meu a insistat având în vedere experienţa lui de fost copil de trupă la vânătorii de munte.

Atmosfera din orăşel era cosmopolită pentru sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, perioadă de o oarecare deschidere pentru România. Spre deosebire de satul natal, care era într-o zonă extrem de omogenă etnic, alcătuită peste 95% din români, Vişeul era un oraş mult mai divers etnic, multicultural cu spirit de toleranţă, alături de românii majoritari trăind şi comunităţi substanţiale de germani (ţipţeri), maghiari, şi mai mici de evrei, slovaci şi ucraineni. Avea legături cu Occidentul datorită comunităţii de ţipţeri plecaţi din localitate şi stabiliţi în Germania. Acest lucru se reflecta într-o oarecare deschidere şi prosperitate mai mare decât a altor comunităţi de provincie. Diversitatea etnică din oraş se regăsea şi în clasele de la liceu.

Perioada liceului a fost una în care m-am concentrat asupra studiului, fiind considerat un elev eminent – am continuat să particip la olimpiadele de fizică şi matematică, în toţi anii de şcoală, dar am avut timp şi pentru fotbal, participări la cenacluri cu încercări de poezie pentru primele iubiri, sau pentru a cânta cu formaţia liceului. Îmi aduc aminte că am interpretat piesa „Nebunul cu ochii închişi” a celor de la Phoenix, care era pusă la index de regim. Un mic gest de frondă din partea noastră. Ascultam şi Europa Liberă, mai ales „Metronom”-ul lui Cornel Chiriac şi „By request”, unde erau dedicate melodii dascălilor din liceu. De asemenea, seratele culturale tradiţionale de joi seară erau foarte plăcute.

Cum vedeţi Maramureşul natal în raport cu lumea?

Maramureşul copilăriei mele era un loc încărcat de tradiţii. Am încercat să-mi explic acest puternic sentiment al apartenenţei naţionale din ADN-ul maramureşenilor prin condiţia comunităţilor româneşti de la graniţă. Sigur că toţi ne iubim ţara, dar cei care ne-am născut la marginea ei avem un sentiment mai puternic pentru că am trăit mai de-aproape, de-a lungul istoriei, pericolul pierderii ei. În mai puţin de 100  de ani au avut loc patru schimbări la graniţa Maramureşului – cum să nu vezi pericolul?!

Maramureşul istoric a fost împărţit la momentul Marii Uniri – ca urmare a Conferinţei de Pace de la Paris, aproape două treimi din acesta revenind Cehoslovaciei, ceea ce a creat o ruptură dureroasă în sânul comunităţii maramureşene. Noua graniţă era pe Tisa, separând fraţii şi perturbând puternic economia locală. Acea regiune din Maramureşul istoric de dincolo de Tisa a fost anexată de către Uniunea Sovietică după Al Doilea Război Mondial, pentru a-i permite acesteia să aibă frontiere terestre cu Ungaria şi Cehoslovacia, pe care le-a şi folosit după cum ştim în 1956 şi respectiv in 1968.  După 1991, Maramureşul de dincolo de Tisa – Transcarpatia – a devenit parte a Ucrainei. Ce s-a ales de fraţii de dincolo de Tisa în 100 de ani? Praful şi pulberea! De altfel, în două rânduri ţăranii maramureşeni au fost puşi în postura de a se apăra cu arma în mână de o eventuală anexare a provinciei: la Ucraina în 1919-1920 şi la URSS în 1944-1945. Aceasta şi pentru că maramureşenii sunt iuţi şi aprigi şi de oricâte ori au fost puşi în situaţii limită nu au ezitat să protesteze violent. Au făcut-o chiar şi în perioada regimului comunist, când autorităţile au încercat să-i forţeze să abandoneze vechile rânduieli, iar luptătorii anti-comunişti au rezistat în munţii din zonă până spre sfârşitul anilor ’50.

Pentru a înţelege destinul şi dramele românilor din zonele de graniţă v-aş împărtăşi trei poveşti ale membrilor familiei. Prima este a bunicului meu, care a fost recrutat în armata austro-ungară şi trimis pe frontul românesc în 1917 la Mărăşeşti. Acolo a dezertat, dar nu a nimerit în liniile româneşti şi a fost luat prizonier de trupele ruse. Revoluţia din octombrie l-a prins în Rusia, chiar când urma să se repatrieze împreună cu alţi voluntari români din Transilvania, pentru a lupta în armata română. Dar cursul evenimentelor a făcut ca el să nu poată ajunge în România ci să peregrineze prin Samarkand, Buhara, Moscova, Sankt Petersburg şi să ajungă acasă abia în 1923,  după şase ani de periplu fantastic prin Rusia – Asia Centrală şi Siberia.

Un alt exemplu este cel al tatălui meu. În 1940, după Dictatul de la Viena, elev fiind la liceul din Năsăud, acesta împreună cu câţiva prieteni a încercat să treacă fraudulos frontiera spre România pe la Vatra Dornei. A fost prins de grănicerii hortişti, dar a fugit de sub escortă. La 13 ani şi neavând rude în regat s-a salvat pe perioada războiului fiind, aşa cum am menţionat, copil de trupă la regimentul de Vânători de Munte de la Predeal. O experienţă care i-a întărit extraordinar caracterul, la 17 ani ajungând aghiotant al generalului comandat al intendenţei Armatei a II-a Române de la Buzău.

Şi în sfârşit, povestea  marelui patriot maramureşean avocatul Gavrilă Iuga, rudă de familie mai îndepărtată, care în 1917 a condus un regiment de  voluntari români transilvăneni în Primul Război Mondial. Aceşti voluntari au luat parte la luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Reîntors în Rusia pentru continuarea activităţii sale de organizator,  Gavrilă Iuga e silit să se retragă cu un grup de 2.000 de voluntari în Siberia din cauza izbucnirii Revoluţiei bolşevice şi a destrămării armatei ruseşti. După o încercare nereuşită de a-şi croi drum peste Rusia europeană, voluntarii se retrag, luptând necontenit, până la Vladivostok, de unde cei 1500 de supravieţuitori rămaşi  au fost repatriaţi pe calea mărilor de către britanici. Gavrilă Iuga a putut să-şi revadă Maramureşul natal numai în octombrie 1919.

Revenind la perioada de după Dictatul de la Viena, o altă dramă ce a marcat Maramureşul a fost deportarea populaţiei evreieşti în lagărele de exterminare, doar 10% supravieţuind. Această tragedie a marcat profund comunitatea locală.

Ce influenţă credeţi că va avea migraţia forţei de muncă asupra Maramureşului? Vor schimba maramureşenii întorşi acasă direcţia, de la Maramureşul istoric spre capitalism, dezvoltare economică, globalizare?

Maramureşul a avut din totdeauna un sol sărac, puţin roditor şi nu întotdeauna potrivit pentru agricultură, în anii mai reci nici porumbul nu ajunge să se coacă. Economia locală se baza pe cultura secarei, a cartofului, creşterea animalelor, silvicultură, minerit şi pe pomicultură, care furniza materia primă pentru faimoasa horincă.

În ciuda acestor condiţii, maramureşenii, foarte muncitori şi harnici, au fost întotdeauna ataşaţi de proprietăţile lor, de pământ, iar acest sentiment a supravieţuit şi în perioada comunistă, zona fiind relativ puţin colectivizată.

De altfel, precaritatea solului a făcut din Maramureş şi o zonă tradiţională de emigraţie, încă din cele mai vechi timpuri, de la Descălecatul lui Dragoş în Moldova, până la maramureşenii care s-au răspândit de-a lungul secolelor pe traseele de transhumanţă în tot arcul carpatic, de la Boemia şi Moravia în vest până către bălţile Brăilei la est. Dacă vă uitaţi în Transilvania se găsesc mai multe localităţi cu numele Sălişte sau Săcel, comunităţi a căror origine se leagă de rădăcinile maramureşene ale întemeietorilor. Maramureşenii au fost printre primii români care au luat calea Statelor Unite la începutul secolului XX, o parte dintre aceştia întorcându-se cu banii câştigaţi peste ocean pentru a-şi întemeia familii în ţară, a face copii şi a-i trimite în lume să-şi facă norocul. În ţară îi găsim înainte de 1989 la munci grele, dar bine remunerate, în diverse zone precum mineritul din Valea Jiului, la construcţia Casei Poporului, a canalului Dunăre-Marea Neagră, la recoltat de porumb în Banat, acolo unde erau plătiţi în natură, în acord global,  şi se întorceau acasă cu cantităţi însemnat de porumb.

Rezolvarea treburilor comunităţii legate de succesiune, de avere, de gestionarea muncii, se baza pe reguli locale moştenite din bătrâni, multe dintre ele inspirate de dreptul roman popular şi care transcendeau organizarea legală vremelnică. Raporturile de familie erau structurate în funcţie de apartenenţa la clan, la neam, la trib. Unul dintre aceste neamuri putea reuni câteva sute de membri sub autoritatea unui şef de clan informal, care se bucura de ascultare, dar care era şi responsabil faţă de bunăstarea tuturor membrilor, o moştenire târzie a cneziatului. Tatăl meu a fost un astfel de lider informal al unui neam extins. Împreună cu mama a cununat peste 80 de cupluri, iar mama a botezat peste 100 de copii. În comunitate li se spunea Nănaşa şi Nănaşul.

Ce ar trebui să ne dorim? Ce îşi doreşte Vasile Iuga pentru locurile natale?

Mi-e teamă că ceea ce n-au reuşit sute de ani de greutăţi, riscă să facă 30 de ani de consumerism şi de libertate a circulaţiei persoanelor, şi să asistăm la dispariţia în ritm accelerat a culturii tradiţionale maramureşene aşa cum o cunoaştem toţi.

Văd Maramureşul plecând şi ultima mare civilizaţie rurală stingându-se. După 1990 maramureşenii au fost printre primii care au constituit comunităţi compacte la Milano, Torino, Paris, Londra. În cartierul londonez Fulham sunt aproape 700 de români maramureşeni din Săliştea de Sus. După cum s-a exprimat o verişoară de-a mea „doar popă şi poliţist ne mai lipseşte şi am avea tot ce ne trebuie să fim o comunitate de sine stătătoare”. Oriunde merg, sunt adaptabili şi muncitori, cu criminalitate inexistentă. Astăzi, în Săliştea de Sus, un orăşel care mai are 4500 de locuitori, faţă de 6500 de dinainte de 1989, este îmbătrânit, cu o singură clasa I, la fel clasa a II-a, a III-a şi a IV-a, ceea ce este absolut dramatic.

Sigur că dorinţa firească de mai bine şi de prosperitate trebuie acceptată, având în vedere şi lipsurile cu care s-a confruntat comunitatea de-a lungul vremurilor. În pofida plecărilor, flacăra neamului maramureşean nu s-a stins niciodată. Însă cu atât de mulţi plecând într-un timp atât de scurt, seacă rapid izvorul tradiţiilor de secole şi se pierd meşteşugurile tradiţionale.

Trebuie să recunoaştem şi faptul că de-a lungul istoriei, inclusiv în perioada comunistă, Maramureşul a fost una dintre cele mai neglijate regiuni ale ţării, cu o infrastructură în stare jalnică şi cu puţine investiţii care să creeze locuri de muncă. Maramureşul a fost întotdeauna furnizor de lemn, minereuri nemetalifere şi animale. Cele patru căi de acces rutier în Maramureşul istoric sunt în stare foarte proastă, iar pe calea ferată Salva-Vişeu trenul circulă cu 5 km pe oră. În trecut, regiunea era mult mai bine conectată cu Occidentul. Acum 120 de ani circulau zilnic trenuri către Budapesta şi trei săptămânal către Viena.

Încerc să susţin prin mijloacele mele comunitatea locală contribuind la refacerea bisericii vechi de lemn din Săliştea de Sus – singura biserică de lemn din Maramureş cu două turle şi cu cizmele din costumele populare pentru formaţia de dansuri populare a copiilor din sat. Sprijin seminariile de cultură şi civilizaţie maramureşeană, colecţionez straie populare, pieptare, cămăşi, chimire. Nu mai există însă meşteri, cu greu mai găsesc pe cineva care să le restaureze sau să mai confecţioneze unele noi în vechea tradiţie populară.  Ce încerc să fac în prezent, alături de un grup de prieteni şi oameni de bine, este să contribui la conservarea tradiţiilor sau măcar la consemnarea lor în mod ordonat pentru generaţiile viitoare într-o monografie a Săliştei şi o istorie a Maramureşului, pe care sperăm să o publicăm cu sprijinul istoricilor de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Nu în ultimul rând, vom încerca să închegăm comunităţi virtuale cu maramureşenii plecaţi pentru a păstra legătura.

Mi-aş dori pentru Maramureş să poată să-şi păstreze spiritul identitar într-o lume globalizată, să reuşească să se modernizeze simultan cu păstrarea tradiţiilor. Tradiţiile, care sunt unice în Europa ar putea deveni un brand excepţional pentru regiune. Poate o cale ar fi practicarea unui tip de turism ecologic care s-ar preta foarte bine zonei. De altfel, potenţialul zonei a fost recunoscut chiar şi de către Prinţul Charles care a achiziţionat 4 case pe Valea Marei.

De ce aţi ales să urmaţi aeronautica?

Părinţii mei au fost exigenţi, însă şi-au sprijinit întotdeauna copiii cu toate mijloacele de care dispuneau. Mama îşi dorea să mă vadă medic, iar tata şi-ar fi dorit să mă fac economist. Am cochetat o vreme chiar cu studiile de vioară clasică. Însă am decis că aveam nevoie de o profesie cu o aplicare mai practică, pentru care aveam o mare pasiune.

Nu din spirit de frondă am ales Politehnica, facultatea de construcţii aerospaţiale. Eu am făcut parte din generaţia care la 14-15 ani a văzut aselenizarea în direct ceea ce mi-a creat o fascinaţie a zborului. De asemenea, facultatea era una dintre cele mai bine cotate din România la acea vreme, alături de facultatea de automatică.  În plus, se potrivea aptitudinilor mele pentru fizică şi matematică. Deşi îmi amintesc că la înscriere când tatăl meu le-a spus celorlalţi părinţi care aşteptau de unde suntem l-au întrebat: „N-ar fi mai bine să-l daţi la mecanică agricolă?”

Facultatea de Aeronave de la sfârşitul anilor 70 avea un nivel excepţional de ridicat. Printre profesori erau adevărate somităţi ale științei, oameni care lucraseră la NASA sau predaseră la universităţi din Statele Unite, precum V.N. Constantinescu, Petre Augustin, Cornel Berbente, Victor Pimsner, Nicolae Racoveanu, Constantin Niţă şi alţii. Am studiat materii complexe,  matematici, fizică, mecanica fluidelor, termodinamică şi sisteme de piloţi automaţi.

Am avut colegi minunaţi în facultate. Am fost considerat un student strălucit, dar am avut şi un pronunţat spirit libertin. Îmi aduc aminte de lectura pe furiş în 1978 a primei ediţii complete a Arhipelagului Gulag, în două volume în limba franceză! Eram nelipsit de la spectacolele de teatru, de la concerte şi un jucător împătimit de poker.

După facultate am trecut de la atmosfera boemă  a studenţiei la realitatea dură a vieţii din uzină, însă am avut de asemenea şansa de a face parte dintr-un colectiv foarte bun de ingineri de aeronave. Am participat la fabricarea sub licenţa British Aerospace a unui avion curier de medie distanţă – ROMBAC, probabil cel mai avansat produs tehnologic românesc după centrala nucleară de la Cernavodă.

La trei ani după absolvirea facultăţii am fost numit responsabil de testarea finală a avionului şi darea lui spre zbor, proces foarte complex în care cooperam piloţi de încercare excepţionali şi cu care testam avionul pentru a-l verifica în condiţii limită. Emoţia finalizării primului avion în septembrie 1983 a fost un moment de neuitat. A fost o perioadă de împlinire profesională remarcabilă, dar viaţa din anii 80 era grea. Dincolo de frig şi foame, probleme cu care ne confruntam cu toţii, pentru familie a fost şi mai dificil pentru că soţia, de profesie medic stomatolog, trebuia să facă zilnic naveta la Alexandria unde primise repartiţia.

Cum a fost întâlnirea cu Bucureştiul?

Prima dată am ajuns în Bucureşti pentru o testare înainte de admitere. Chiar dacă sunt foarte ataşat de Maramureş unde am rădăcini adânci, în Bucureşti m-am împlinit. Sunt aici din 1973, iată deci că se împlinesc 40 de ani de atunci, iar relaţia mea cu Bucureştiul este una specială. Sunt momente în care detest aglomeraţia şi zgomotul infernal al oraşului şi tânjesc după liniştea pădurilor Maramureşene. Însă dacă lipsesc mai mult de 4 zile din Bucureşti intru într-o formă de sevraj: îmi lipseşte ca un drog pentru că am devenit dependent de el!

Cum aţi făcut trecerea către zona consultanţei?

Avionul ROMBAC era o reuşită tehnică remarcabilă, dar proiectul nu era viabil din punct de vedere economic. După 1990, am utilizat unul din gloanţele de argint pe care viaţa ni le dă pentru a-mi schimba cariera. Mi-am dorit foarte mult să lucrez în consultanţă pentru că aceasta este o lume încă şi mai complexă şi mai dinamică decât cea a aeronauticii. În aeronautică principala interacţiune este cu tehnica, chiar dacă şi echipa e importantă. Consultanţa mi-a permis să utilizez cunoştinţele pluridisciplinare acumulate şi să le dezvolt, dar a necesitat totodată completarea studiilor şi noi calificări profesionale internaţionale. Mi-a oferit oportunităţi extraordinare legate de dezvoltarea relaţiilor cu clienţii  pe bază de încredere, dezvoltarea talentelor existente în firmă şi o dedicare faţă de adevărul profesional.

Dacă dragostea mea de tinereţe a fost aeronautica, iubirea de maturitate este consultanţa. Soţia şi familia, care m-au sprijinit enorm,  au fost iubirile constante pe parcursul întregii vieţi.

Am conştiinţa faptului că am fost privilegiat de destin care mi-a dat mai multe şanse, însă am muncit foarte mult pentru a le valorifica. Viaţa mea a fost un miracol, am trecut de la civilizaţia lemnului la aeronautică şi consultanţă de vârf în era internetului. Cum să nu îi fiu recunoscător destinului? Am acumulat o experienţă bogată în cei 22 de ani de consultanţă şi oarece notorietate profesională, însă am încercat să nu-mi pierd bunul simţ sau să devin arogant.  În acest moment conduc activităţile firmei în 12 ţări împreună cu 40 de parteneri şi peste 1200 de colegi străluciţi. Am atins maturitatea profesională deplină.

Secretul în cazul meu stă în pasiune, ceea ce îmi dă un nivel de energie ridicată şi care încă surprinde pe mulţi. Cred că după atât de multe experienţe am învăţat câte ceva despre viaţă, am dobândit oarece înţelepciune şi profunzime. Şi spun asta sincer, fără lipsă de modestie.

Ce cărţi vă place să citiţi?

De citit, am citit mult toată viaţa. Am învăţat să citesc alături de bunicul meu, înainte de a merge la şcoala, buchisind afişele electorale zugrăvite cu var pe gardurile şi porţile din satul natal. Primele pasiuni de lectură au fost cele specifice copilăriei, respectiv Toate pânzele sus şi Miturile şi legendele Olimpului, cărţi pe care le-am devorat pur şi simplu la vârsta de 7 ani. Aceasta din urmă o primisem cadou de la părinţii mei. Era o variantă tradusă din rusă, tipărită pe o hârtie de o calitate excepţională, pe care o păstrez şi acum.

Având în vedere trecutul zbuciumat al Maramureşului, aşezat, cum spune Cronicarul, „în calea tuturor răutăţilor”, am încercat să înţeleg istoria. Avem un singur trecut, dar o multitudine de istorii, care reflectă de subiectivitatea inerentă sau de interesele celor care au consemnat trecutul. Studiind istoria încerc să înţeleg trecutul, istoria României şi a Europei în special, dar şi a interacţiunilor Europei cu alte civilizaţii.

Sunt pasionat de asemenea de istoria civilizaţiilor, a modelelor politice şi economice, de geopolitică şi geostrategie, precum şi de interacţiunea dintre capitalism şi democraţie. De asemenea, citesc în mod extensiv memorialistică, cărţi de economie, psihologie, istoria religiilor, dar şi din domeniul matematicii, al biologiei şi fizicii.

Ce faceţi în timpul liber?

În puţinul timp liber pe care îl am încerc să petrec cât mai mult timp în natură, cu familia şi mă întâlnesc cu prietenii.

Sunt de asemenea un pasionat meloman. Dincolo de marile concerte pentru pian şi vioară îmi place foarte mult folclorul autentic, dar şi muzica klezmer evreiască, care are foarte multe influenţe româneşti şi care a contribuit fundamental la formarea jazului modern, dar care este puţin cunoscută în România, precum şi muzica tradiţională arăbească. Îmi plac de asemenea jazul clasic şi bluesul.

Ca o paranteză, sunt fascinat de istoria şi cultura poporului evreu, fascinaţie care cred că provine din interacţiunea mea cu puţinii colegi evrei pe care i-am avut în Maramureş, şi cred că nu înţelegem încă pe deplin rolul deosebit pe care l-au jucat evreii în cultura Europei Centrale şi de Est. De altfel, nu departe de locul meu de naştere, la Sighet, s-a născut Elie Wiezel, care a luat premiul Nobel pentru Pace, însă şi despre el se vorbeşte prea puţin în România.

II) Întrebări interviu

– Domnule Iuga, la mai bine de 20 de ani de post-comunism, ce ne puteţi spune despre parcursul capitalist de până acum al României, unde credeţi că se plasează România în raport cu democraţia şi cu economia de piaţă veritabile?  

Am avut şansa de a lucra în domeniul serviciilor profesionale, într-una dintre marile firme de consultanţă, la a cărei construcţie în România şi în Europa Centrală şi de Est am contribuit. Am avut privilegiul, de care puţini pot spune că s-au bucurat, de a fi un martor avizat şi un participant la schimbările istorice prin care a trecut Europa Centrală şi de Est şi România, o perioadă fascinantă de transformări politice, sociale şi economice. A fost o rară ocazie de a experimenta şi urmări tranziţia de la regimul dictaturii proletariatului şi al economiei planificate la democraţie şi capitalism, o tranziţie spre mai bine, dar nu întotdeauna lină şi nedureroasă, şi încă neterminată.

Am trăit toate aceste momente cu intensitate maximă, ajutat de o anumită curiozitate intelectuală, energie şi deschiderea de a învăţa lucruri noi. Am condus mii de proiecte în toate sectoarele economiei naţionale şi în regiune, alături de mii de colegi şi pentru mii de clienţi şi am interacţionat cu poate zeci de mii de colaboratori din echipele acestora. Toate proiectele şi toate interacţiunile cu clienţii şi colegii au fost oportunităţi extraordinare de a învăţa şi le sunt tuturor recunoscător pentru darul pe care mi l-au făcut de a-mi împărtăşi din experienţa lor.

În ultimii 24 de ani România a făcut progrese enorme în direcţia câştigării libertăţilor şi a democraţiei. Libertatea de asociere, cea de întreprindere, de circulaţie şi de exprimare sunt toate valori fundamentale câştigate de ţara noastră şi care nu trebuie subestimate. Nu i-aş dori nimănui să aibă neşansa de a trăi într-o societate în care acestea lipsesc.

Am însă uneori sentimentul că libertatea ne-a copleşit şi că n-am reuşit poate să o canalizăm întotdeauna într-o direcţie bună. Unii dintre noi au vrut să se bucure în mod total şi individual de libertate, uitând că libertatea fiecăruia se opreşte acolo unde începe a celuilalt.

Avem o democraţie vibrantă, poate pe alocuri năvalnică precum un torent care poate distruge totul în jur. Dacă pe planul libertăţii şi democraţiei am făcut progrese foarte mari, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi modernizarea mai este mult de făcut.

Ni s-au materializat aspiraţiile prin aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, care a marcat revenirea noastră formală în familia europeană, însă ulterior aderării părem obosiţi şi lipsiţi de un proiect naţional de dezvoltare.

Pentru România pilonul geo-politic este acum puternic şi stabil, dar pilonul dezvoltării economice şi al tăriei instituţionale este încă fragil, ceea ce ne poate face să ratăm cea de-a treia încercare de modernizare a ţării din ultimii 150 de ani. Aceasta ar fi o adevărată dramă.

– Economia din perioada anilor 90 a fost una sănătoasă, raţională  sau mai mult intuitivă, haotică?

Înainte de a vorbi despre economia anilor 90, ar trebui să înţelegem de unde veneam.

În perioada comunistă, proiectul de modernizare a fost de inspiraţie stalinistă, pe bază de planuri cincinale cu industrializare în ritm accelerat, sacrificarea agriculturii şi a consumului, pentru o rată ridicată de investiţii în industrie. Până în anii ’70, această abordare a asigurat rate relativ ridicate de creştere, pe fondul unei dezvoltări extensive, a valorificării forţei de muncă suplimentare eliberate din agricultură, precum şi a integrării economice pe scară largă a femeilor. Relativul succes pe o perioadă scurtă a acestui model a creat în cercurile conducătoare iluzia şansei recuperării decalajelor economice faţă de Occident.

Modelul pentru faza următoare a fost bazat pe contractarea de credite externe pentru cumpărarea de licenţe în scopul creşterii competitivităţii produselor industriale pe pieţele internaţionale. România, similar cu celelalte ţări socialiste, a pierdut după 1970, şi mai ales în anii ’80, cursa revoluţiei tehnologice, iar investiţiile în licenţe nu au generat competitivitate în industrie. Datoria externă a crescut nesustenabil.

Deficitele s-au adâncit, iar ţările socialiste s-au confruntat cu o dilemă dureroasă: fie intrarea în incapacitate de plată, respectiv restructurarea datoriei externe (cazul Poloniei şi Ungariei), fie rambursarea acesteia prin export de produse alimentare de bază şi limitarea drastică a importurilor, cu impact dramatic asupra nivelului de trai al populaţiei, aşa cum a fost cazul României. Toate acestea anunţau sfârşitul experimentului, care a suferit un colaps rapid spre sfârşitul anilor ’80, în condiţiile prăbuşirii preţului ţiţeiului, cu impact dramatic asupra exporturilor Uniunii Sovietice.

Pentru că toleranţa sistemului politic din România la orice modele alternative a fost foarte redusă, schimbarea nu putea fi decât una violentă. Potrivit proverbului, cine se opune schimbării graduale face schimbarea violentă şi radicală inevitabilă. Din păcate însă, modul violent în care s-a produs schimbarea a dus şi la contestarea legitimităţii noii puteri. Şi aşa am intrat într-un cerc vicios.

Ce credeţi că i-a lipsit României până acum ca să evolueze constant şi eficient, ca Estonia, de exemplu,  voinţă, putinţă, inteligenţă?

În 1990 România a pornit la drum cu zero datorie externă, dar şi cu o economie vlăguită, cu echipamente şi tehnologii depăşite moral, decapitalizată, ineficientă şi cu consumuri energetice foarte mari, ceea ce făcea produsele româneşti necompetitive.

Tranziţia a fost mai dificilă şi pentru că instituţiile româneşti au fost slabe, iar noi nu aveam obişnuinţa de a le respecta şi a le lăsa să funcţioneze indiferent de interesele de grup sau de moment. În acest context, îmi vine în minte episodul, evocat şi de Caragiale, cu regele Prusiei Frederic cel Mare care încerca să cumpere o proprietate şi, chiar dacă oferise un preţ bun, proprietarul refuza să vândă. Regele, exasperat, i-a atras atenţia proprietarului că poate să ia casa şi cu forţa în ultimă instanţă. La auzul acestor cuvinte, omul i-a spus „Mai sunt judecători la Berlin, maiestate”. Adevărată sau nu, întâmplarea simbolizează încrederea în instituţii pe care germanii o aveau deja din secolul XVIII şi pe care noi ne chinuim şi acum să o construim, la aproape 25 de ani de la Revoluţie.

După 1989, a fost clar că ţări precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria aveau o foaie de parcurs bine definită, care urma să le aducă relativ rapid în sânul comunităţii europene şi al NATO. În schimb, ţări precum România, Bulgaria şi cele din fostul spaţiu iugoslav şi ex-sovietic păreau uitate undeva în zona gri între sferele de influenţă americană şi europeană, şi respectiv cea a Rusiei. Fără îndoială că această perioadă de incertitudine a fost influenţată şi de evoluţiile politice neclare din aceste ţări de la începutul anilor ’90, opţiunea acestora pentru democraţie şi capitalism conturându-se mai târziu şi cu mai mare dificultate.

Către sfârşitul anilor 90 însă, au avut loc câteva transformări în plan geostrategic care au crescut interesul Statelor Unite şi al Europei pentru regiunea noastră, în mod specific pentru România după intervenţia militară din Serbia din 1999, atunci când ţara noastră a oferit acces la spaţiul său aerian forţelor NATO. După 11 septembrie 2001, când priorităţile strategice ale Statelor Unite au început să se concentreze în zona Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale, România a devenit o piesă importantă în angrenajul logistic al armatei americane.

Aceste evoluţii au creat o conjunctură favorabilă care i-a permis României să revină pe orbita europeană şi euroatlantică şi să-şi reia creşterea economică, să iasă din cercul vicios şi să intre într-unul virtuos. Ne-a dat însă şi iluzia că lucrurile se vor rezolva de la sine şi că, în păguboasa tradiţie a locului, ne vom descurca noi cumva, conform zicalei „lasă frate că merge şi aşa!”. Faptul că suntem membri ai clubului european este într-adevăr o oportunitate, însă trebuie să ne şi apărăm interesele. Parafrazând un proverb românesc, poţi duce calul la râu, dar nu-l poţi obliga să bea apă.

-Ce părere aveţi despre clasa politică românească? Cum ar putea fi ea determinată să slujească interesul public? 

Această întrebare este o bună ocazie pentru a clarifica anumite lucruri. Nici eu şi nici firma nu suntem angrenaţi în vreun fel în politică. Noi ştim care ne este locul. Suntem echidistanţi faţă de toate forţele politice democratice şi interacţionăm cu politicieni din tot spectrul politic, mulţi dintre aceştia fiind oameni remarcabili din punct de vedere profesional şi intelectual. Performanţa de echipă a politicienilor români s-ar putea însă îmbunătăţi.

În acelaşi timp, ca şi oameni ai cetăţii simţim că avem dreptul, dar şi obligaţia, de a participa la dezbaterea publică şi de a încerca să contribuim la creşterea calităţii acesteia prin diferite poziţii profesionale. Slaba calitate a dezbaterii publice din România, dominată de superficialitate şi agresivitate a devenit de-acum o vulnerabilitate pentru ţară. Desigur, există unii care pot confunda prezenţa în spaţiul public cu dorinţa de a face politică. Aceasta se întâmplă pentru că, într-un fel, şi poate fără voia lor, politicienii au confiscat spaţiul public din România şi dezbaterea este dominată de temele politice. Dorinţa noastră este să ne aducem contribuţia la agenda publică fără a fi investiţi în mod formal cu vreun rol în acest sens. Pentru că, din păcate, în România desemnarea formală creează automat şi opoziţii.

Noi ca şi firmă şi eu personal ne simţim ca fiind parte dintr-un mare board informal care încearcă să contribuie la reconstrucţia şi dezvoltarea României. Şi cred că e nevoie de cooperare între autorităţi publice, mediu de afaceri şi societate civilă pentru a atinge obiectivele comune. Există o vorbă înţeleaptă: pentru a folosi chiar şi cel mai simplu instrument, o bucată de lemn sau o piatră, omul are nevoie de mai multe degete, nu o poţi face cu unul singur.

-Cum poate supravieţui România în competiţia actuală, într-un capitalism sălbatic?

În primul trebuie regândit modelul de creştere economică prin folosirea inteligentă a pieţelor, dar şi prin politici publice ce construiesc avantaje competitive.

Trebuie accelerat potenţialul de dezvoltare până la un ritm de creştere de 4-4,5% anual pentru continuarea convergenţei reale. Aceasta poate fi făcută prin întărirea instituţiilor, mobilizarea resurselor interne, inclusiv prin stimularea economisirii şi acumulării de capital, creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene, prin continuarea reformelor în domeniul guvernanţei corporative a companiilor de stat. Ne trebuie şi o diplomaţie economică agresivă şi diversificarea relaţiilor economice. Nu se poate realiza un progres sustenabil fără  creşterea investiţiilor în educaţie şi cercetare, şi întărirea instituţiilor financiare şi bancare româneşti. În fine, este esenţială armonizarea legislativă şi  menţinerea disciplinei bugetare.

Dacă reuşim să facem acest lucru, putem transforma actualul nivel relativ redus de dezvoltare economică într-un avantaj, pentru că avem potenţial mai ridicat de creştere ca alte ţări din UE.

Cum ar arăta o analiză SWOT în cazul României, în contextul finalului de criză?

România are o serie de avantaje competitive pe care ar trebui să mizeze în pariul modernizării.

Primul pe care l-aş menţiona este poziţia geografică la întretăierea marilor rute comerciale, cu acces la Regiunea Mării Negre, a Asiei Centrale şi a ţărilor din Uniunea Europeană. România este a doua ţară din Europa Centrală şi de Est, atât ca mărime a teritoriului, cât şi ca populaţie, ceea ce face dimensiunea pieţei interne atractivă în ochii investitorilor. Resursele naturale şi potenţialul agricol, exploatate în mod optim, pot contribui la dezvoltarea economică a ţării. Stabilitatea macroeconomică este un mare câştig al României, recăpătat cu greu după măsurile luate în perioada crizei. Tot atu-uri sunt şi calitatea forţei de muncă, resursele de inteligenţă şi de creativitate ale românilor, ca şi spiritul lor pozitiv şi adaptabil. Ţara  are şi o infrastructură de telecomunicaţii de calitate care asigură viteze foarte mari de conectare la internet. Convergenţa reală în perioada de creştere economică dintre 2000 şi 2008, atunci când România a ajuns de la un nivel de aproximativ 25-27% din media PIB per capita în Uniunea Europeană la aproape jumătate din medie, arată că decalajele de dezvoltare se pot recupera în ritm relativ alert. Însă acest indicator s-a deteriorat în perioada crizei, rata de creştere în perioada post-criză a fost insuficientă pentru continuarea procesului convergenţei reale cu celelalte state europene, ceea ce a făcut ca decalajele de dezvoltare să se accentueze în perioada crizei. Nu în ultimul rând, România are o fiscalitate moderată, atractivă pentru investitori.

Pe de altă parte ţara se confruntă şi cu o serie de probleme. România este într-o poziţie dezavantajoasă în raport cu statele comparabile vecine în ceea ce priveşte competitivitatea. Economia funcţionează cu valoare adăugată scăzută şi consumuri energetice mari. Modelul de creştere din perioada anilor 2000-2008 a fost bazat pe o îndatorare externă excesivă. Influxul de investiţii străine a creat bule speculative în domeniul activelor financiare şi imobiliare şi a dus la o creştere nesustenabilă a costurilor salariale, ceea ce a afectat competitivitatea ţării. De asemenea, economia românească a fost şi este încă dependentă de capitalurile străine. Insuficienţa capitalului autohton se face simţită mai ales în condiţiile actuale de acces dificil la creditare. Birocraţia excesivă, slăbiciunea instituţiilor, ineficienţa şi risipa din sectorul public, precum şi lipsa de coerenţă legislativă reprezintă de asemenea vulnerabilităţi majore. Calitatea infrastructurii de transport este o mare şi persistentă problemă, ca şi nivelul prea scăzut de investiţii din educaţie, care va avea un impact negativ pe termen lung în pregătirea forţei de muncă. Un alt dezavantaj îl reprezintă evoluţia demografică nefavorabilă cu tendinţa de îmbătrânire a populaţiei şi fenomenul migraţiei talentelor.

Întrebarea cheie este cum poate o ţară ca România să recupereze rămânerile în urmă faţă de restul ţărilor din Uniunea Europeană şi să devină o economie competitivă într-o lume globalizată în care „învingătorul ia totul”. O soluţie, după unii autori, aşa cum este coreeanul Ha-Joon Chang, constă în menţinerea unei economii închise, cu un stat autoritar şi intervenţionist, care controlează comerţul exterior, dirijând resursele valutare obţinute din exporturi către dezvoltarea unor sectoare strategice (în parteneriat cu sectorul privat), urmată de deschiderea treptată şi selectivă a pieţei interne la competiţie. Acest model de dezvoltare de succes în Asia de Sud-Est (a se vedea Coreea de Sud) a fost experimentat şi de către statele socialiste est-europene (mai puţin implicarea sectorului privat), cu rezultatele cunoscute. O asemenea abordare este însă imposibil de aplicat în situaţia actuală a României, ţară membră UE şi NATO, conectată la economia globală.

Există însă ţări ca Polonia, Cehia şi statele baltice care au câştigat pariul deschiderii pieţelor în contextul globalizării, fără a urma modelul dirijismului economic. O posibilă explicaţie parţială a reuşitei acestora o reprezintă tradiţia istorică, cultura, sistemul de valori şi tăria instituţiilor. Dincolo de acestea, au contat însă curajul în aplicarea măsurilor de reformă a economiei, viteza cu care s-au schimbat cadrul legal şi cel instituţional, precum şi calitatea sistemului de educaţie.

Care sunt  domeniile economice cu cel mai mare potenţial în România?

România se poate concentra pe dezvoltarea unor sectoare în care are anumite avantaje competitive.

Energia – România este printre statele europene cu o dependenţă redusă de importurile energetice, având chiar şi potenţial de export de energie electrică şi dispune de rezerve variate de hidrocarburi, petrol, gaze naturale, cărbuni şi gaze de şist. România îşi poate consolida poziţia de centru energetic regional prin participarea la marile proiecte transnaţionale din domeniul energiei.

România are capacitatea de a deveni un hub logistic regional prin valorificarea poziţiei sale strategice, de ţară de graniţă a Uniunii Europene cu acces la bazinul Mării Negre. Pentru aceasta însă e nevoie de dezvoltarea unor proiecte majore de infrastructură – feroviară (conexiuni Ro-LA), rutieră şi navală. Ţara trebuie să îşi consolideze poziţia în cadrul coridoarelor europene, inclusiv prin Strategia Dunării.

Agricultura – Există suprafeţe considerabile care nu sunt exploatate, proprietatea este fragmentată, iar fermierii sunt deseori lipsiţi de capitalul necesar pentru investiţii. Sunt necesare proiecte de anvergură aşa cum este canalul de irigaţii Siret-Bărăgan, inclusiv prin construcţia acestuia în parteneriat public-privat. De asemenea, statul trebuie să joace un rol în stimularea consolidării proprietăţii prin politica fiscală şi utilizarea fondurilor europene pentru a încuraja fermierii români să se asocieze şi să valorifice producţia agricolă pe plan local. Şi în acest domeniu, cheia o reprezintă adoptarea unui cadru legislativ şi a unor politici fiscale care să ducă la o îmbunătăţire în regimul proprietăţii şi al comportamentului producătorilor agricoli. În afară de aceste măsuri, sectorul trebuie sprijinit prin stimularea formulelor asociative şi prin consolidarea suprafeţelor agricole, precum şi prin investiţii majore în sistemele de irigaţii, pentru a reduce dependenţa de factorii climatici.

Industriile cu potenţial de export şi dezvoltarea de clustere tehnologice şi industriale – În industria auto spre exemplu, exportul mărcilor autohtone ar trebui susţinut în mod constant. De multe ori auzim menţionat potenţialul deosebit al României în IT şi software. Statul ar trebui să încurajeze prin facilităţi fiscale atragerea de investiţii private în clustere tehnologice şi de proiectare în jurul centrelor universitare. Menţinerea unei fiscalităţi competitive pentru forţa de muncă calificată ar contribui la reţinerea talentelor  – o condiţie esenţială pentru orice ţară în condiţiile economiei globalizate care încurajează mobilitatea forţei de muncă.

Eu sunt optimist, cred că România rămâne atractivă pe termen mediu şi lung pentru investitori, dar cheia succesului pentru creşterea economică o reprezintă continuarea reformelor structurale.

– În acest context, ce credeţi despre controversele privind exploatarea resurselor naturale. Dacă România nu are capacitatea de a exploata acest tip de resurse, ar trebui să le conserve şi să aştepte vremuri mai bune, sau să fim pragmatici şi să căutăm variantele care ne-ar aduce maximum de profit?

Fără a mă referi la vreun caz particular, mi-aş dori ca resursele naturale să fie o binecuvântare pentru România şi să nu devină un blestem. Ar fi păcat să nu fie valorificate în mod inteligent, în scopul dezvoltării sustenabile a economiei româneşti.

Acest lucru presupune să încercăm să adăugăm cât mai multă valoare resurselor naturale exploatate astfel încât acestea să devină un motor de creştere economică. În loc de a exporta materii prime brute sau semi-fabricate, să încercăm să le prelucrăm pe plan intern şi să exportăm produse finite. Spre exemplu, să nu exportăm buşteni, ci mobilă şi hârtie, nu fier, ţagle sau bare de aluminiu, ci automobile şi produse pentru industria aeronautică, nu ţiţei, ci produse petro-chimice, nu grâu, ci paste făinoase şi biscuiţi de calitate. Şi, dacă se poate,  să construim branduri româneşti valoroase recunoscute pe plan mondial.

Exploatarea resurselor trebuie să contribuie la dezvoltarea ţării şi să genereze beneficii pentru întreaga societate. Este nevoie de o comunicare echilibrată şi de un dialog profesional şi onest care să ducă la o situaţie “win-win-win” pentru toate părţile implicate – guverne, companii, societate civilă – şi care să stimuleze investiţiile în domeniu.

Spre exemplu, o parte din veniturile României obţinute din exploatarea resurselor naturale (redevenţele) ar putea fi direcţionate într-un fond special care să asigure cofinanţarea proiectelor europene. La nivelul actual de venituri din redevenţe de 300 de milioane de Euro anual, dacă acestea ar fi folosite pentru proiectele europene, având în vedere că gradul de cofinanţare este de 5%, s-ar putea realiza proiecte de până la 6 miliarde de euro anual, cu un efect multiplicator extraordinar în economie.

– Există percepţia cum că, în  ansamblu, România n-a fost o ţară foarte afectată de criză, cum putem interpreta acest lucru şi în primul rând, este adevărat? Dacă da, e de bine, e de rău, este un indicator al intrării noastre în malaxorul mondial sau ne confirmă rolul marginal, de economie minoră. Cu alte cuvinte, dacă nu ne prea doare capul, înseamnă că nu-l avem? 

Parafrazându-l pe Bălcescu, criza europeană fu ocazia şi nu cauza crizei româneşti. Bula crescută între 2000-2008, care a antrenat o apreciere nesustenabilă a activelor financiare, imobiliare şi a costului forţei de muncă, trebuia să se spargă în cele din urmă. Criza a fost o oportunitate de refacere a competitivităţii. Uneori imunitatea şi anticorpii se capătă după ce faci gripă.

Ajustările impuse de criză au fost un succes din punct de vedere macro-economic (capitol la care am fost tot timpul performanţi), s-a realizat o consolidare bugetară de amploare, cu deficit de cont curent mult diminuat, s-a ieşit din procedura de deficit bugetar excesiv şi s-a înregistrat o oarecare stabilizare a datoriei publice.

Ar fi fost de dorit să vedem mai multă restructurare în economia reală şi continuarea reformelor structurale. Riscul cel mare este să ne complăcem într-o creştere economică anemică şi să pierdem oportunitatea oferită de criză. Asta în condiţiile în care cele mai afectate ţări (Grecia, Spania, etc.) vor ieşi întărite după aplicarea reformelor.

Trebuie menţinută ţinta de trecere la moneda Euro, nu doar pentru că este un obiectiv asumat de către România la momentul aderării la Uniunea Europeană, dar şi pentru a sta la masa deciziilor cu ţările importante ale Europei. Pentru că există riscul ca cine nu va sta la masă să ajungă pe lista de bucate.

Dacă nu vom avea o creştere economică susţinută, riscăm să trecem din faza de sub-dezvoltare în cea de decădere, fără a ne mai bucura şi de faza de dezvoltare.

Domnule Iuga, înainte să vă întreb ce aţi scrie într-un proiect de ţară, vă rog să ne spuneţi ce vis aveţi pentru România noastră.  Se spune că reuşim „să facem” doar ce mai întâi am putut visa, ce am putut proiecta pe cerul inimii noastre.  Apoi, desigur, în funcţie de ce se poate face într-o realitate dată, care ar fi principalele puncte pe care le-aţi trece într-un proiect de ţară?

În ţară s-au construit şi multe lucruri bune, însă 24 de ani reprezintă puţin la scara istoriei. Există o Românie normală, care îşi vede treabă şi care are realizări remarcabile, dar pe care nu o regăsim atât de des la televizor şi nu o cunoaştem cât ar trebui. Sunt trist când văd că noi ne vorbim de rău ţara, în timp ce străinii o vorbesc de bine.

Aşa cum spunem în Maramureş, cheia şi lăcata visului pe care îl am pentru ţară este ca această Românie să crească, românii să îşi recapete încrederea în ei înşişi, între ei şi în instituţiile fundamentale. Odată cu încrederea, vor reveni demnitatea, speranţa şi succesul.