OraNoua.ro
Publicat în 13 august 2014, 20:37 / 299 elite & idei

Vasile Iuga: România – mereu la răscruce? Provocările dezvoltării pe termen lung

Vasile Iuga: România – mereu la răscruce? Provocările dezvoltării pe termen lung

de Vasile Iuga

Trăim o perioadă de schimbări profunde, violente şi rapide, iar orice tranziţie presupune învingători şi învinşi. Pentru a ne asigura că România nu se întoarce „pe scut” din această confruntare cu globalizarea 2.0, aşa cum îi spune Thomas Friedman, ţara are nevoie de un proiect naţional de dezvoltare care să coalizeze toate forţele politice, economice şi sociale. O creştere anuală de 5% în următorii zece ani, care să ducă la dublarea PIB, ar putea fi o ţintă ambiţioasă, dar fezabilă. Acest nivel ar fi necesar şi pentru a accelera creşterea gradului de convergenţă cu ţările din Uniunea Europeană şi ar împlini în mare măsură idealul mereu amânat de modernizare.

Potrivit analizelor Băncii Naţionale a României, principalele motive pentru care rata de creştere economică potenţială post-criză s-a diminuat la 2% sunt de natură demografică (migraţia, îmbătrânirea populaţiei, schimbarea modelului tradiţional al familiei), gradul redus de urbanizare şi avansul lent al productivităţii (doar 2% anual). Pentru a atinge nivelul de 5% sunt necesare investiţii semnificative, dar şi crearea de locuri de muncă în sectoare cu valoare adăugată mare.

 

România are potenţial de a deveni o putere economică regională

Într-un context geopolitic regional complicat, ţara noastră a reuşit integrarea politică şi militară în blocul Occidental, aderând la NATO în 2004 şi la Uniunea Europeană în 2007. Cu toate ezitările şi sincopele de parcurs, evoluţia europeană a României este în parte o poveste de succes.

În prezent, şi pe fondul evoluţiei situaţiei din Ucraina, România are o oportunitate unică de a deveni un jucător economic important în regiune, dacă va reuşi să-şi valorifice o serie de avantaje competitive. Întocmai precum criza din Kosovo din 1999 şi apoi atentatele de la 11 septembrie 2001 au trezit interesul occidentalilor pentru regiunea noastră şi pentru parteneriatul cu România, tot aşa criza ucraineană s-ar putea transforma într-o ocazie pentru România de a-şi dinamiza creşterea economică, impulsionată de un nou val de investitori care caută să-şi repoziţioneze portofoliile din regiune.

A doua ţară ca mărime din Europa Centrală şi de Est, atât ca teritoriu cât şi ca populaţie, România are o poziţie geografică, la întretăierea marilor rute comerciale şi cu acces la regiunea Mării Negre. Un plan bine gândit şi implementat o poate transforma într-o poartă a Uniunii Europene către şi dinspre Asia Centrală şi de Est.

După câţiva ani dificili, economia dă semne de revenire şi pare să redevină atractivă pentru investitori care o găsesc competitivă la nivel regional, atât din perspectiva fiscalităţii moderate cât şi a costului şi disponibilităţii forţei de muncă adecvate. Au început să apară investiţii industriale noi cu un grad mai mare de specializare şi performanţă superioară , astfel că, în ultimii cinci ani, ponderea industriei în structura PIB a reînceput să crească, după scăderea înregistrată în anii 90, odată cu dispariţia multor platforme industriale moştenite din perioada comunistă. Nu întâmplător, România a depăşit de curând ca nivel al producţiei auto totale Italia, una dintre ţările europene cu mare tradiţie în industria auto şi cu mărci recunoscute la nivel mondial. Iar în ciuda impresiei larg răspândite de dezindustrializare, contribuţia la formarea PIB a industriei în România este aproape dublă faţă de media statelor din Uniunea Europeană.

 

Ţara se bucură în prezent de stabilitate macroeconomică, recâştigată după măsuri dureroase luate în perioada crizei. România a fost însă mereu performeră la capitolul macroeconomic, întocmai precum elevul silitor care a învăţat bine o singură lecţie pentru a-şi asigura promovarea.

În ultimii cinci ani, exporturile româneşti au crescut, ajungând la aproape 50 de miliarde de euro anual. Ritmul de creştere l-a întrecut mult pe cel al importurilor, ceea ce a echilibrat balanţa comercială şi pe cea de cont curent. Avem deci o fundaţie mult mai solidă pe care să ne bazăm creşterea economică viitoare decât în perioada anterioară crizei.

 

O situaţie asemănătoare s-a înregistrat şi în domeniul resurselor naturale. Dacă în anii ’90 s-a înregistrat un declin accentuat al producţiei de petrol şi gaze naturale, în ultimii 10 ani aceasta s-a atenuat, ca urmare a unor investiţii semnificative făcute de sectorul privat pentru explorarea de noi zăcăminte, dar mai ales pentru creşterea gradului de recuperare din zăcămintele mature.

România are rezerve mari de productivitate în mediul rural, unde trăieşte încă 45% din populaţia ţării. Creşterea productivităţii în agricultură şi a nivelului de trai al populaţiei rurale poate contribui la creşterea economică, poate elibera forţă de muncă pentru alte ramuri economice şi consolida sistemul democratic. Nu în ultimul rând, potenţialul turistic al ţării este încă puţin explorat şi valorificat.

Deşi criza economică a redus semnificativ avântul din perioada 2000-2008, România a continuat să facă progrese în privinţa convergenţei reale, ajungând în 2013 la 54% din media PIB per capita în Uniunea Europeană. Chiar şi aşa, România rămâne al doilea cel mai sărac stat din UE, numai Bulgaria având un PIB per capita inferior – 47% din media UE.

 

Provocările persistă într-un context global în continuă schimbare

În pofida dezvoltării economice şi a reducerii decalajelor, România a rămas totuşi datoare faţă de speranţele cetăţenilor săi.

 

Economia românească suferă încă masiv de lipsa surselor de finanţare. Gradul de absorbţie al fondurilor europene s-a îmbunătățit însă se situează sub cel al altor economii din CEE. Rata de economisire, deşi dă semne de creştere, este încă redusă.

 

România este una dintre ţările europene cu cel mai scăzut nivel al veniturilor bugetare în PIB, în principal ca urmare a slabei capacităţi de colectare, dar şi a evaziunii fiscale ridicate. Spre exemplu, un raport al Comisiei Europene estima că România a reuşit să colecteze numai 58% din TVA în perioada 2001-2011.

În timp s-au accentuat disparităţile de dezvoltare între regiuni, cauzate şi de starea deficitară a infrastructurii de transport ce izolează din punct de vedere economic anumite zone (Moldova, Oltenia, Maramureş etc.) Spre exemplu, PIB per capita în regiunea Moldovei este la jumătate faţă de media naţională. [1] Nivelul de interconectare al ţării la nivel regional este scăzut, fiind nevoie de modernizarea aeroporturilor, căilor ferate şi de extinderea semnificativă a kilometrilor de autostrăzi. Numai după realizarea acestora ne putem aştepta ca marile companii internaţionale să ia în considerare stabilirea sediilor regionale în România.

 

Aşa cum sugerează analiza mai amănunţită a exporturilor, ţara rămâne unul dintre statele membre UE dependente în foarte mare măsură de livrările intra-comunitare şi cu o pondere ridicată (40%) în totalul exporturilor a produselor cu valoare adăugată scăzută şi de complexitate tehnologică redusă. România înregistrează unul dintre cele mai scăzute procentaje din Europa de bunuri finite în totalul exporturilor. În condiţiile unei creşteri economice anemice în Zona Euro, afectată de probleme structurale şi demografice care se vor accentua tot mai mult în anii viitori, situarea României pe o orbită captivă a Pieţei Unice poate să devină o vulnerabilitate şi să îi pericliteze perspectivele de creştere. Ţara trebuie să înveţe să gândească global şi să-şi recâştige pieţele de export din statele emergente abandonate după 1989.

Toate aceste provocări pentru dezvoltarea economică a României vin în contextul unei accelerări a globalizării, care pune presiune tot mai mare asupra statelor.

La rândul său, Europa se confruntă cu o criză de identitate, fiind greu încercată de problemele economice apărute după 2008. Extinderea Uniunii în lipsa integrării politice şi-a arătat limitele, blocul comunitar părând în acest moment nefuncţional.

Lipsită de coeziune politică, Europa pare nepregătită pentru a da un răspuns comprehensiv multiplelor provocări cu care se confruntă şi prea consumată de criza sa internă pentru a face faţă pericolelor apărute la graniţele sale. Printre acestea se numără ambiţia de reafirmare a Rusiei ca putere mondială şi încercarea acesteia de a-şi reface sfera de influenţă în Europa de Est, Caucaz şi bazinul estic al Mediteranei, resurgenţa mişcărilor fundamentaliste islamice în nordul Africii şi Orientul Mijlociu, regiuni care au trecut prin frământări dureroase după valul de revoluţii din aşa-numita „Primăvară arabă”, precum şi asaltul milioanelor de emigranţi africani şi asiatici care doresc să ajungă în interiorul „Fortăreţei Europa”.

Pe de altă parte, adâncirea integrării politice a Uniunii este o temă controversată, nepopulară în rândul cetăţenilor europeni din mai multe state membre.

Nevoia unui plan de relansare economică, proiecte mari de infrastructură şi cadru instituţional adecvat pentru implementare

 

În perioadele de decolare, marile economii ale lumii au folosit politici protecţioniste, iar o serie de ţări emergente – (China sau India) controlează şi în prezent cursul de schimb al monedelor naţionale şi comerţul exterior, încurajând competitivitatea producţiei autohtone.

Ţările care au reuşit să recupereze decalaje mari de dezvoltare într-o perioadă scurtă de timp au fost cele care au combinat virtuţile pieţelor cu politici de tip „altfel”, în sensul construcţiei intenţionate de avantaje comparative.

Aceasta le-a permis să creeze un climat în care companiile din economiile emergente pot concura cu rivalii din statele dezvoltate şi să compenseze în parte avantajele care provin din capitalul financiar, uman şi tehnic superior al acestora din urmă.

În cazul României, creşterea competitivităţii economiei s-ar putea realiza prin adoptarea unui nou model de dezvoltare cu trei obiective majore: un volum mai mare de investiţii, menţinerea echilibrului balanţei comerciale şi creşterea accelerată a productivităţii. Pentru a le atinge, modelul economic ar trebui să se concentreze pe câteva direcţii principale:

 

Consolidarea şi dezvoltarea clusterelor industriale –Statul ar trebui să susţină activitatea de cercetare şi dezvoltare şi să se concentreze pe dezvoltarea industriilor cu valoare adăugată mare. Este necesară consolidarea clusterelor industriale integrate existente şi dezvoltarea unora noi, care să cuprindă producători, furnizori de componente şi subansamble, universităţi şi şcoli profesionale. În acest context, adoptarea unor abordări sectoriale şi regionale ar putea îmbunătăţi semnificativ şansele de reuşită, având în vedere distribuţia resurselor şi disparităţile dintre zonele ţării.

 

Stimularea reformelor şi consolidarea instituţiilor – Sectorul public trebuie să furnizeze servicii de calitate (educaţie, sănătate, justiţie şi siguranţă publică etc.), fără de care nici mediul privat nu poate funcţiona bine. Eforturile de dezvoltare a clusterelor ar trebui corelate cu cele de reformare a educaţiei, pentru a crea o forţă de muncă cu abilităţi adaptate domeniilor unde există cerere de locuri de muncă. Este esenţial să continue consolidarea tutor instituțiilor sau să se creeze unele noi, care să faciliteze implementarea programului de dezvoltare.Este nevoie de recâştigarea încrederii în instituţii şi respectului faţă de acestea.

 

Îmbunătăţirea infrastructurii – Date fiind decalajele foarte mari între Europa de Vest şi cea de Est în ce priveşte infrastructura, în special cea de transport, autorităţile ar trebui să elaboreze planuri în conformitate cu cerinţele UE, respectiv cu impact economic pozitiv maxim şi cu impact negativ minim asupra mediului înconjurător, valorificând proiectele de infrastructură actuale sau aflate în derulare. Infrastructura de transport trebuie să conecteze România la marile fluxuri de marfă între vest şi est, nord şi sud. Finalizarea a cât mai multe proiecte mari de infrastructură ar da poate cel mai puternic semnal al înscrierii ţării pe o traiectorie solidă de dezvoltare durabilă.

 

Asigurarea surselor de finanţare – Este nevoie de politici publice care să stimuleze economisirea (inclusiv prin acordarea de deductibilităţi), rata acesteia în România fiind insuficientă pentru a asigura capitalul ce poate finanţa economia. Spre exemplu, economiile asiatice care au reuşit să facă saltul la statutul de economii dezvoltate au avut vreme de decenii rate foarte înalte ale economisirii, iar în cazul în care au datorii publice foarte mari, aşa cum este Japonia, acestea sunt finanţate preponderent de investitorii autohtoni, fiind puţin dependente de fluxurile financiare globale, temperând excesele capitalismului financiar global, nomad şi volatil.

 

O posibilă soluţie pentru finanţarea unor proiecte de investiţii ar fi crearea unei bănci de dezvoltare, pe modelul german al KfWA (Kredit fur Wiederaufbau), aceasta putând fi susţinută şi prin capital provenind de la instituţiile financiare internaţionale.

 

Ar trebui avută în vedere şi utilizarea surselor alternative de finanţare precum fondurile europene sau parteneriatele public-privat. Acestea pot fi accesate pentru a construi infrastructura de care România are mare nevoie pentru a-şi susţine creşterea economică, dar şi pentru a duce la dezvoltarea comunităţilor locale şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice.

 

Politica fiscală eficientă şi creşterea gradului de colectare – În pofida unei fiscalităţi atrăgătoare, România nu va deveni mai competitivă dacă lucrurile vor rămâne complicate din punct de vedere fiscal. Principiul less is more ar putea funcţiona foarte bine şi în fiscalitate. Relaţia dintre stat şi contribuabil trebuie fundamentată pe reguli simple, clare, uşor de înţeles şi de pus în aplicare. Fiscalitatea ar trebui transformată în instrument al dezvoltării şi nu într-unul de pedepsire a bunilor platnici.

Creşterea gradului de colectare ar impune şi o reformă profundă a administraţiei fiscale. Se pot avea în vedere şi metode inovative de combatere a evaziunii fiscale precum extinderea taxării inverse pentru o gamă mai largă de produse, însă aceasta presupune un grad mai mare de cooperare la nivel comunitar.

Reducerea poverii fiscale asupra muncii, mai ales în condiţiile în care în România raportul dintre contribuabili şi beneficiari ai sistemului de asigurări sociale este subunitar, trebuie să fie printre priorităţi. Dacă se adăugă la aceasta şi tendinţa de scădere a natalităţii şi de îmbătrânire a populaţiei, este pusă sub semnul întrebării viabilitatea pe termen lung a sistemului de asigurări sociale. Prin urmare, este nevoie de politici care să ducă la creşterea gradului de participare pe piaţa muncii şi implicit a numărului contribuabililor la sistem.

Pentru a avea mai multă stabilitate şi predictibilitate, politica fiscală trebuie corelată şi cu o planificare bugetară multianuală. Prin eficientizarea, transparentizarea şi prioritizarea cheltuielilor publice, România poate economisi resurse financiare importante.

România are un potenţial agricol incontestabil, cu suprafeţe de teren agricol întinse şi fertile. Agricultura românească se confruntă încă cu fragmentarea proprietăţii, practicarea unei agriculturi de subzistenţă, nedestinată decât în foarte mică măsură pieţei. Sunt necesare măsuri fiscale de stimulare a consolidării terenului agricol, dezvoltarea unor proiecte de anvergură de irigaţii care să contracareze dependenţa încă mare a producţiei de condiţiile meteo.

Trebuie de asemenea să fie încurajată dezvoltarea de companii agricole integrate, pe principiul „de la fermă la furculiţă”, fructificând întreg lanţul valoric al producţiei agricole. Nu în ultimul rând, trebuie pus accentul pe îmbunătăţirea capacităţii de branding şi promovare a producătorilor agricoli autohtoni care să facă cunoscute alimentele româneşti în Uniunea Europeană. Dacă cehii sunt cunoscuţi pentru berea lor, ungurii au vinul de Tokaj, iar bulgarii au zacusca, România trebuie să înveţe să-şi promoveze brandurile alimentare, valorificând potenţialul foarte mare pe care îl are în privinţa agriculturii bio.

 

Securitatea energetică – România, hub regional

Prin diversitatea resurselor energetice autohtone, poziţia geografică, potenţialul de export şi rezervele încă neexploatate de mare adâncime din Marea Neagră, România are capacitatea de a deveni un hub energetic regional. Pe de altă parte, aproape toate ţările din regiunea Europei de Sud-Est au această ambiţie, fiecare aducând propriile sale argumente. Pentru a-şi juca cât mai bine cărţile de care dispune, România trebuie să accelereze construcţia de interconectări cu sistemele energetice ale vecinilor, îndeosebi în privinţa coridoarelor de transport de gaze naturale pentru a-şi diminua dependenţa de o singură sursă de import de gaze naturale. În plus, este nevoie de construcţia unor pieţe de energie funcţionale, acestea fiind în sine un factor important de securitate energetică.

Dezvoltarea tehnologiilor moderne a crescut în mod semnificativ volumul rezervelor de ţiţei şi gaze naturale exploatabile comercial. Se poate vorbi de o adevărată revoluţie a gazelor de şist, iar efectele acestei revoluţii se resimt deja pe piaţa energetică globală. România trebuie să joace inteligent cartea industriei extractive de ţiţei şi gaze pentru a genera dezvoltare durabilă, fără a ignora necesitatea unui larg consens social. În acest domeniu, ţara trebuie să facă faţă simultan la trei mari provocări: creşterea gradului de recuperare din perimetrele mature, dezvoltarea zăcămintelor de gaze naturale offshore şi exploatarea gazelor de şist (chiar dacă potenţialul acestora în România este încă incert şi subiectul contestat vehement de o parte a societăţii). Pentru a-şi asigura însă securitatea energetică la orizontul anului 2030, România trebuie să investească circa 50 de miliarde de euro, sumă care ar proveni în mare parte din sectorul privat, fiind deci nevoie de un climat favorabil atragerii de investiţii.

Interesele investitorilor şi cele ale guvernelor nu sunt întotdeauna convergente. Această afirmaţie este cu atât mai valabilă în cazul impozitării sectorului de ţiţei şi gaze, având în vedere contribuţia substanţială a acestuia la veniturile bugetului de stat, dar şi importanţa strategică a domeniului pentru asigurarea securităţii energetice a unei ţări.

 

Un sistem fiscal adecvat pentru acest sector trebuie să asigure un echilibru între priorităţile guvernelor şi cele ale investitorilor privaţi, satisfăcând totodată şi cerinţele societăţii civile.

 

Diversificarea pieţelor de export – Statul ar trebui să încurajeze o diversificare a pieţelor de export pentru a reduce dependenţa de evoluţiile economice din Uniunea Europeană. Există mare potenţial de creştere prin utilizarea inteligentă a acordurilor de liber-schimb cu alte mari blocuri comerciale. Spre exemplu, se estimează că finalizarea negocierilor comerciale aflate în acest moment în curs ar putea adăuga peste 2 procente la PIB-ul UE şi ar putea crea 2,2 milioane de noi locuri de muncă. Pentru a putea valorifica în avantajul său liberalizarea schimburilor comerciale extra-UE (cu Statele Unite, Japonia, statele ASEAN), România are nevoie de politici de promovare a exporturilor, aliniate celor europene, iar companiile româneşti să fie încurajate să se orienteze către piaţa globală.

 

Excepţionalismul românesc?

 

Într-un articol publicat recent[2] în urma vizitei sale în România, George Friedman făcea o afirmaţie aparent surprinzătoare: cel mai remarcabil lucru la români este că sunt atât de puţin remarcabili. Prea des românii trec dintr-o extremă într-alta. De multe ori se entuziasmează pentru virtuţile extraordinare ale patriei şi nu ratează niciun prilej de a-şi etala mândria de a fi român (vezi explozia de emoţie naţională prilejuită de succesul Simonei Halep la Roland Garros). Alte ori, dimpotrivă, atribuie României toate defectele posibile, potrivit expresiei „ca la noi la nimeni”. Este oare momentul să depăşim acest balans între extreme, să ne asumăm în mod matur identitatea, cu bune şi rele, şi să construim o Românie a cărei prosperitate să nu mai fie măturată de vânturile istoriei?

 

România se află la cea de-a treia încercare de modernizare din ultimii 160 de ani. Pentru a nu o rata, avem nevoie de o schimbare profundă de mentalitate, de la una de tip domnul Goe pe care mam’mare, mămiţica şi tanti Miţa trebuie să-l “mituiască” cu o excursie în capitală pentru a nu mai rămâne repetent şi anul acesta, către una mai sănătoasă, de tip „beauty is as beauty does” sau, cu alte cuvinte, faptele vorbesc şi ne definesc destinul. Poate astfel nu vom mai pendula între agonie şi extaz legat de modernizarea ţării şi de identitatea naţională şi ne vom vedea de treabă. Mai ales acum când această treabă ar putea schimba drumul României în bine pentru mult timp de-aici înainte.

 

 

 

[1]Cf. Elena Iorga, Mozaicul modificărilor structurale în România. Câteva piese, prezentare BNR, aprilie 2014, p. 11;

[2] George Friedman, Borderlands, first moves Romania, Stratfor.com, 27 mai 2014, http://www.stratfor.com/weekly/borderlands-first-moves-romania?utm_source=freelist-f&utm_medium=email&utm_campaign=20140527&utm_term=Gweekly&utm_content=readmore

Ultima ora:

ObservatorVino și descoperă arta viitorului la Biblioteca Centrală Universitară Carol I

PoliticAndrei Caramitru: Războiul din Ucraina si problemele pe care le avem acum vin de fapt dintr-o ideologie veche

EconomieRadu Hanga: OMRO IFN îşi continuă finanţarea prin bursă şi listează obligaţiuni în valoare de 10 milioane de lei

ExternSebastian Burduja: Vă propun să marcăm ziua Europei cu un exercițiu de sinceritate

SocialManuela Catrina: Cum stati cu parolele?

EvenimenteVino și descoperă arta viitorului la Biblioteca Centrală Universitară Carol I

CulturaCristina Popescu: Faună protejată din Marea Neagră

EditorialRadu Puchiu: 𝗠𝗶𝗻𝗶𝘀𝘁𝗿𝘂𝗹 𝗽𝗲𝗿𝗳𝗲𝗰𝘁



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe