OraNoua.ro
Publicat în 26 martie 2014, 21:00 / 951 elite & idei

Vasile Iuga: Statul bunăstării sociale încotro? [1]

Vasile Iuga: Statul bunăstării sociale încotro? [1]

de Vasile Iuga

În ultimii 250 de ani, umanitatea în ansamblu a făcut progrese extraordinare, la care şi-au adus contribuţia din plin capitalismul şi democraţia. Acestea au dovedit că au vitalitate, capacitate de rezistenţă şi adaptare şi au ieşit învingătoare din numeroasele încercări prin care au trecut. Relaţia lor a fost însă una complexă, uneori asemeni unui mariaj din interes. Deşi capitalismul a hrănit germenii democraţiei de tip liberal, el nu a generat în mod obligatoriu democraţie. Nu se cunosc însă regimuri democratice care să nu opereze într-un sistem economic capitalist.

Analiza ce urmează se opreşte asupra evoluţiei statului bunăstării sociale, „copilul reuşit” al colaborării dintre capitalism şi democraţie, una dintre realizările cu care ţările occidentale se mândresc cel mai mult.

Actuala criză a datoriilor publice din Europa a reliefat vulnerabilităţile acestuia, devenind evident că operează cu un sistem de asigurări sociale supradimesionat, nesustenabil pe termen lung în forma actuală şi care obligă statele să funcţioneze cu deficite considerabile. După declanşarea crizei mondiale în 2008, cetăţenii s-au aşteptat ca guvernele să le asigure un anumit nivel de securitate în faţa incertitudinii economice persistente.[2] În noul context al pieţelor financiare globale, nemiloase cu statele cu derapaje macroeconomice, guvernele nu au mai putut să-şi crească deficitele şi au fost obligate să adopte politici de austeritate, dovedindu-se în acelaşi timp prea puţin capabile să adopte politici care să impulsioneze redresarea economică.

Statul bunăstării sociale, în forma sa tradiţională, este luat cu asalt în prezent şi de o serie de transformări economice (globalizarea, delocalizarea, creşterea ponderii sectorului terţiar în dauna producţiei industriale în economiile dezvoltate etc.), demografice (migraţia, îmbătrânirea populaţiei, schimbarea modelului tradiţional al familiei), şi tehnologice (revoluţia informatică şi comunicaţiile). Modelul existent reflectă mentalităţile unei alte epoci iar, fără o reformă urgentă şi comprehensivă, pare condamnat la desuetudine.

Una dintre consecinţele mai recente ale capitalismului globalizat a fost erodarea clasei de mijloc care reprezenta baza democraţiei liberale, cu consecinţa creşterii inegalităţii.[3] În absenţa unor reforme, inegalitatea şi  insecuritatea economică crescute pot destabiliza ordinea socială şi pot duce la mişcări populiste violente împotriva întregului sistem democratic şi capitalist.

Până în prezent, actuala criză nu a dus la o contestare masivă a modelului capitalist şi a democraţiei-liberale. În mod paradoxal, nu am asistat în ultimii cinci ani la o reafirmare în forţă a ideilor de stânga, ci la recrudescenţa mişcărilor populiste, xenofobe, protecţioniste şi izolaţioniste cu un puternic mesaj anti-sistem. Rămâne de urmărit însă cum va evolua susţinerea pentru stânga politică în perioada următoare.

Populaţia continuă să aştepte o gamă largă de servicii publice de la state, iar acestea sunt din ce în ce mai lipsite de mijloacele financiare pentru a le livra în mod satisfăcător. Aceasta pentru că globalizarea pune presiune atât asupra resurselor lor financiare (prin reducerea veniturilor la buget şi constrângerilor impuse de finanţatorii internaţionali), cât şi asupra capacităţii autorităţilor de legiferare şi reglementare (datorită condiţionărilor din acordurile internaţionale care implică transfer de suveranitate).

Criza cu care ne confruntăm încă a debutat ca una financiară. Aceasta s-a transformat într-una economică, iar în prezent avem de-a face cu o criză socială şi a modelului statului bunăstării.  Pentru a înţelege originile acesteia din urmă şi a identifica potenţiale soluţii pentru reformare, ar fi util să începem cu un recurs la istorie.

Capitalism şi democraţie

Apariţia capitalismului a oferit indivizilor mai mult control şi mai multă responsabilitate asupra propriilor vieţi decât au avut vreodată în istorie, lucru care s-a dovedit în acelaşi timp eliberator, dar şi terifiant, generând atât progres dar şi decădere. [4]

Dinamismul intrinsec al capitalismului naşte şi insecuritate pe lângă beneficii iar parcursul său nu a fost întotdeauna lin. Din această cauză, în mare parte, istoria politică şi instituţională a societăţilor capitaliste s-a confundat de fapt cu încercările de a reduce această nesiguranţă, ceea ce a generat tensiuni între capitalism şi democraţie. Abia prin apariţia statului bunăstării sociale la jumătatea secolului XX capitalismul şi democraţia au putut co-exista într-o relativă armonie.[5]

Parafrazându-l pe Lenin, capitalismul creează inegalitate în mod inerent, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă. Întrebarea la care a trebuit să se răspundă a fost şi este, ce ar trebui să facă statele pentru a gestiona aceasta inegalitate: să asigure egalitatea veniturilor prin politici redistributive (aşa cum susţine stânga politică) sau să încurajeze mobilitatea socială prin asigurarea egalităţii oportunităţilor (propunerea dreptei)?

Statul bunăstării ca antidot la Revoluţia proletară

De-a lungul unei bune părţi a istoriei, principala sursă de insecuritate pentru om a fost natura. În astfel de societăţi pre-capitaliste, sistemul economic era caracterizat de stabilitate şi stagnare. Societăţile capitaliste, prin contrast, au fost orientate către inovaţie şi dinamism, către crearea de noi produse şi noi cunoştinţe, de noi modele de producţie şi distribuţie. În acest fel, economia a devenit noua sursă a insecurităţii.[6]

Revoluţia Industrială de la sfârşitul secolului XVIII a dus la constituirea unei noi clase sociale – proletariatul urban. Spre deosebire de muncitorii rurali, acesta era dependent în foarte mare măsură de veniturile salariale, iar pierderea capacităţii de muncă, ca urmare a invalidităţii sau a vârstei înaintate, echivala deseori cu o condamnare la sărăcie. Proletariatul urban trăia şi muncea după ritmul fabricii. Dacă proletariatul rural de dinainte de Revoluţia Industrială putea să împletească activităţile industriale cu cele agricole, cel urban îşi dedica tot timpul muncii în fabrică, acolo unde deseori condiţiile de muncă erau grele, cu program de lucru de peste 12 ore, fără echipamente de protecţie, cu o singură zi liberă pe săptămână, duminica, tradiţional dedicată serviciului religios (însă legiferată drept zi oficială de repaus către sfârşitul secolului XIX).

La începuturile capitalismului industrial, singura plasă de siguranţă a muncitorimii urbane o constituiau Biserica şi organizaţiile caritabile, implicarea statului în asigurarea unei minime protecţii sociale fiind ca şi inexistentă. Coagularea mişcării muncitoreşti s-a legat şi de revendicările salariale şi de îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, iar treptat acestei agende sociale şi economice i-au fost adăugate şi revendicări politice, pentru acordarea dreptului de vot şi democratizarea procesului politic.

Debutul mişcării muncitoreşti pe arena politică europeană a avut loc în forţă în timpul revoluţiilor din 1848. Nu este întâmplător faptul că Manifestul Partidului Comunist a fost publicat de Marx în februarie 1848 la Londra. Puseul radical din acel an a fost înăbuşit în toate statele europene, însă elitelor le-a fost clar că pe termen mai lung trebuiesc introduse reforme care să îi îmbunătăţească nivelul de trai şi să asigure drepturi sociale muncitorimii.

Perioada 1848 – 1870 a fost caracterizată de o creştere economică susţinută, pe măsura extinderii economiei capitaliste la nivel mondial. După 1870 însă şi până spre sfârşitul secolului XIX ritmul creşterii a scăzut vizibil, iar în condiţiile unui spor demografic ridicat, nivelul de trai a început să scadă, ceea ce a favorizat proliferarea grupărilor radicale. Erau anii în care comuniştii, anarhiştii şi social-democraţii moderaţi îşi disputau întâietatea în rândul Internaţionalei socialiste, iar frământările au culminat în perioada Comunei din Paris din 1871, după înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia.

În acest context, „cancelarul de fier”, Otto von Bismarck, a creat primul sistem de pensii şi asigurări de sociale din lume (prin trei legi adoptate între 1883 şi 1889). Acesta avea un triplu rol – să  încurajeze industrializarea Germaniei şi migraţia internă dinspre mediul rural către noile zone industriale din bazinul Ruhr, să descurajeze emigraţia către Statele Unite, care ofereau pe atunci salarii sensibil mai mari decât cele de pe vechiul continent, dar şi să reducă tendinţele radicale din sânul mişcării sindicaliste. Sistemul creat de Bismarck funcţiona pe baza contribuţiilor angajatorilor, ale angajaţilor şi ale statului, iar iniţial pensiile se ofereau celor care depăşeau vârsta de 70 ani, (în condiţiile în care speranţa de viaţă în epocă era în jur de 40 de ani).

Schimbările introduse de Bismarck au generat câştiguri economice şi sociale reale pentru Germania, iar restul ţărilor au început treptat să implementeze sisteme de asigurări sociale relativ similare. Creşterea economică a fost mult mai dinamică între 1895 şi izbucnirea Primului Război Mondial, industrializarea a avansat în ritm alert, susţinută şi de invenţiile epocii – motorul cu combustie internă şi cel electric, telegraful, radio-ul etc. Descoperirile din medicină, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de igienă au dus la creşterea speranţei de viaţă către 50 de ani la începutul secolului, iar mortalitatea infantilă s-a redus în Germania de la 250 de morţi la 1000 de naşteri la 1880 la 150 de morţi în ajunul declanşării războiului (foarte ridicată după standardele moderne, dar o îmbunătăţire considerabilă în epocă şi care a generat un spor demografic consistent).  Ca urmare a politicii sociale a lui Bismarck, Germania a devenit la începutul secolului XX puterea economică dominantă în Europa.

De asemenea, proletariatul german a mers mai degrabă pe calea evoluţiei graduale a social-democraţiei şi a respins tendinţele revoluţionare radicale. Semnul cel mai clar al acestei alegeri a fost chiar susţinerea dată de liderii socialişti efortului de război german la declanşarea Primul Război Mondial, aceştia proclamându-se mai întâi germani şi abia mai apoi socialişti.

În 1918, socialiştii europeni au chemat la revoluţie generalizată în numele idealurilor proletare, însă popoarele europene au răspuns mai degrabă sentimentului naţional, constituindu-şi propriile state din cenuşa vechilor imperii – Austro-Ungar, Otoman, Ţarist şi German. Potrivit spuselor lui Ernest Gellner, marxiştii au încercat să explice acest paradox printr-o teorie a „adresantului greşit” – mesajul de trezire la luptă le era destinat claselor sociale, însă printr-o mare eroare le-a fost livrat naţiunilor!

Sistemele de asigurări sociale au continuat să se răspândească după Primul Război Mondial. Revoluţia Bolşevică din Rusia a crescut pericolul Revoluţiei proletare internaţionale, iar clasa politică europeană a reacţionat prin extinderea drepturilor politice (votul devine universal pentru cetăţenii maturi bărbaţi, indiferent de avere, iar unele ţări acordă drepturi politice chiar şi femeilor). Statul a început să-şi asume un tot mai mare rol social şi economic, prin înfiinţarea companiilor de stat, prin finanţarea unor mari lucrări de infrastructură, dar şi prin asigurarea unor drepturi mai largi (dreptul la sindicalizare, dreptul la grevă, dreptul la concediu medical, şi chiar şi la concediu de odihnă plătit).

În contextul crizei economice din 1929-1933, în multe ţări europene au ajuns la putere guverne dictatoriale, care pe lângă naţionalism şi fascism, au adoptat politici economice protecţioniste şi intervenţioniste. Similar cu regimul bolşevic, guvernele fasciste promiteau la rândul lor asigurarea locului de muncă, educaţie şi servicii medicale gratuite. Pentru a face faţă acerbei concurenţe ideologice atât de la stânga cât şi de la dreapta, democraţiile liberale (câte mai rămăseseră) au fost nevoite să ofere beneficii sociale cât mai consistente, ajungându-se la excesele din timpul guvernării Frontului Popular al lui Leon Blum în Franţa.

Un alt moment crucial în evoluţia statului bunăstării îl reprezintă sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial cu o Europă devastată de război, cu sovieticii care au instalat guverne comuniste în toate statele din Europa Centrală şi de Est pe care le-au ocupat şi cu partidele comuniste din Europa Occidentală (îndeosebi cele din Franţa şi Italia) bine plasate pentru a câştiga puterea politică pe cale democratică. Pentru a ajuta la reconstrucţia Europei, Statele Unite împreună democraţiile din Europa Occidentală, au adoptat Planul Marshall – un amplu program de finanţare pentru industrializare care a pus bazele dezvoltării economice europene post-belice.

Pe fondul creşterii economice şi pentru a preveni comunizarea statelor din Europa Occidentală, a fost întărită clasa de mijloc, stimulată de o politică fiscală care a încurajat o redistribuire rezonabilă a veniturilor. În acelaşi timp, statul bunăstării sociale s-a diversificat şi sofisticat, costurile acestuia ajungând să reprezinte un procent din ce în ce mai mare din cheltuielile publice. Ca urmare, în cei 30 de ani „glorioşi” dintre sfârşitul războiului şi criza petrolieră din 1973 ţările europene au înregistrat creştere economică susţinută şi o pace socială remarcabilă. În paralel, în Europa Occidentală a avut loc o creştere a rolului sindicatelor ca apărătoare ale statului bunăstării sociale.

Cauzele crizei statului bunăstării sociale

În deceniile de după Cel de-al Doilea Război Mondial, populismul clasei politice a făcut ca sistemul de protecţie socială să devină o povară în calea dezvoltării. S-a afirmat că acesta a generat costuri ridicate şi a fost parţial responsabil pentru reducerea ritmului de creştere în ţările dezvoltate între 1973 şi 1990 deoarece nu încuraja oamenii să intre în câmpul muncii. În acelaşi timp, crea presiune pentru creşterea costurilor salariale, afectând competitivitatea şi generând inflaţie, şi descuraja economisirea, cu impact asupra investiţiilor şi implicit asupra creşterii economice.

În plus, transformările economice, tehnologice şi demografice, care s-au accelerat după 1980, au făcut statul bunăstării sociale în forma sa tradiţională neviabil pe termen lung.

Noul val de globalizare a fost un factor fundamental care a pus presiune asupra sistemului de asigurări sociale forţând statele să intre în competiţie pentru păstrarea locurilor de muncă şi atragerea de investiţii. Capitalul a fost şi este prin definiţie nomad, căutând cele mai bune perspective de profit şi nivelurile de impozitare cele mai scăzute. Costurile ridicate ale susţinerii statului bunăstării sociale au subminat competitivitatea statelor europene, încurajând outsourcing-ul şi relocalizarea unităţilor de producţie spre economiile emergente.

Nu doar capitalul a devenit mai mobil în epoca globalizării, ci şi forţa de muncă înalt calificată, cu tendinţa de a se reloca în ţările cu salarii mai mari, cu perspective de dezvoltare economică, condiţii de viaţă mai bune şi un nivel al impozitării avantajos. Oamenii au avut astfel posibilitatea de a vota cu biletul de avion. Statele nu au concurat doar pentru atragerea de investiţii străine ci şi pentru „creiere şi talente”.

Avantajele pentru capitaliştii occidentali au fost evidente, respectiv costuri mai scăzute, profituri crescute, şi acţionari satisfăcuţi. Exportul locurilor de muncă din sectorul industrial a subţiat însă clasa de mijloc, iar accentuarea inegalităţii veniturilor a polarizat societatea. S-a produs o ruptură între felul în care era percepută valoarea economică a companiilor şi rolul lor social.

În acelaşi timp, avansul globalizării a dus la pierderea poziţiei dominante deţinute anterior de sectorul producţiei industriale în ţările dezvoltate şi reorientarea către zona serviciilor. Acest nou tip de economie remunerează mai bine slujbele care necesită educaţie superioară, cum ar fi cele din domeniul financiar, serviciile de sănătate şi tehnologia informaţiei.[7] A scăzut numărul angajaţilor „blue-collar” – cu un nivel mediu de calificare, crescând în schimb cel al „white-collar”, cu un grad ridicat de specializare. Aceştia din urmă îşi doresc mai multă flexibilitate în ceea ce priveşte determinarea raporturilor de muncă, lucrând deseori pe cont propriu şi asumându-şi riscuri. Vechiul model de protecţie socială nu mai este atractiv pentru ei şi de multe ori aleg un sistem individualizat de asigurare medicală sau propria schemă de pensii.

La originea actualelor probleme ale statului bunăstării sociale stau şi transformări de substanţă în cultura occidentală şi în mentalul colectiv, modificări care pun în centru individul şi obţinerea satisfacţiei personale.

Şi în acest hedonism stăruitor şi ancorat permanent în imediat, lipsit de memoria trecutului (pentru că studiul istoriei a fost bagatelizat) şi de perspectiva viitorului, trebuie căutate unele dintre cauzele actualei crize, dincolo de excesele din sistemul financiar.

Valorile occidentale au migrat de-a lungul timpului de la accentul pus pe munca stăruitoare şi acumularea de bogăţie către participarea socială, ajungându-se în cele din urmă la absolutizarea împlinirii de sine drept principiu călăuzitor al fiinţei umane. Am asistat astfel la trecerea de la valori comunitare la individualism dus uneori la extrem, până la alienare.

Schimbările tehnologice, în special revoluţia informatică şi din comunicaţii, au transformat economia, crescând productivitatea şi mutând centrul de greutate de la munca manuală către cea intelectuală. [8] Spre exemplu, s-a ajuns ca o firmă precum Facebook, cu aproximativ 3200 de angajaţi, o parte din ei în ţări emergente, să fie evaluată între 80 şi 100 de miliarde de dolari, în vreme ce General Motors, care are 200.000 de angajaţi să aibă o capitalizare de piaţă de aproximativ 40 de miliarde de dolari. Şi, mai recent, acelaşi Facebook a cumpărat pentru 19 miliarde de dolari aplicaţia de mobil WhatsApp, o companie care are doar 50 de angajaţi.

Nu în ultimul rând schimbările demografice au pus presiune tot mai mare asupra viabilităţii pe termen lung a sistemelor de asigurări sociale din Occident. Modelul tradiţional al statului bunăstării sociale presupune ca o mare pătură de muncitori activi să susţină un număr redus de pensionari. În prezent, creşterea speranţei de viaţă şi scăderea natalităţii ameninţă să inverseze această situaţie. În loc să poată finanţa investiţiile care să stimuleze dezvoltarea şi creşterea economică, statul devine prizonierul plăţii salariilor din sectorul public şi al susţinerii prestaţiilor sociale.

Este ireversibil declinul statului bunăstării sociale?

Încă din anii ‘70 au apărut tot mai multe voci care reclamau reformarea statului bunăstării. Consensul social şi economic post-belic, în jurul unor politici redistributive care să menţină clasa de mijloc, a început să fie tot mai contestat de cei care arătau nesustenabilitatea acestuia, în principal de la dreapta eșichierului politic.

În acest context, în Marea Britanie în anii 80, în ţările scandinave în anii 90 şi în Germania sub mandatul cancelarului Gerhard Schroeder în anii 2000 au fost implementate reforme ale sistemului de asigurări sociale care l-au flexibilizat, păstrându-i principalele beneficii, dar adăugând anumite dimensiuni care să stimuleze participarea pe piaţa muncii a beneficiarilor de asistenţă socială şi să-l facă viabil pe termen lung.

Este necesar în continuare un răspuns de secol XXI la tensiunile puternice dintre democraţie, capitalism şi globalizare. Statul ar trebui să acţioneze pentru a răspunde eficient şi simultan la realităţile pieţelor globale şi la solicitările societăţii legate de crearea de oportunităţi în mod echitabil.

În acest sens, statul ar trebui să susţină creşterea gradului de participare pe piaţa muncii, atât prin încurajarea inserţiei profesionale, a educaţiei şi formării continue şi a recalificării, dar şi prin creşterea vârstei minime de pensionare, în acord cu majorarea speranţei de viaţă. Statul poate încuraja participarea pensionarilor la viaţa activă, stimulând fiscal companiile care creează astfel de locuri de muncă pentru vârstnici. Ar trebui regândită şi schema de beneficii sociale, echilibrând nivelul beneficiilor cu cel al contribuţiilor, şi încurajată crearea de locuri de muncă care adaugă o valoare mai mare şi care pot fi mai bine remunerate. [9]

Nu în ultimul rând, ar trebui încurajată implicarea sectorului privat în finanţarea sistemului de asigurări sociale, prin intermediul pensiilor şi asigurărilor medicale private, pentru a uşura povara financiară pe bugetul public.

În orice scenariu, ar trebui însă acceptat faptul că inegalitatea şi insecuritatea vor fi în continuare rezultatul inevitabil al funcţionării pieţelor, că va fi nevoie de protecţie socială echilibrată, păstrându-se în acelaşi timp dinamismul care duce la vastele beneficii economice şi culturale ale capitalismului. [10]

Supravieţuirea capitalismului depinde aşadar de „plasele de siguranţă” pe care guvernele le pot susţine pentru a reduce insecuritatea şi a încuraja egalitatea de şanse.  Este nevoie de un stat al bunăstării inteligent, suplu şi sustenabil, acesta fiind un factor important pentru supravieţuirea democraţiei.



[1] Acest articol reprezintă opiniile personale ale autorului şi nu implică în niciun fel poziţia PwC;

[2] Nancy Birdsall and Francis Fukuyama, The Post-Washington Consesnsus, March-April 2011, in How We Got Here, Foreign Affairs Vol. 91 No. 1, January – February 2012;

[3] Francis Fukuyama, The Future of Histoy. Can Liberal Democracy Survive the Decline, Foreign Affairs, Vol. 91 No. 1, January – February 2012;

[4] Jerry Z. Muller, Capitalism and Inequality. What the Right and the Left Got Wrong, Foreign Affairs Vol. 92 No. 2, March-Aprilie 2013;

[5] Ibidem;

[6] Ibidem;

[7] Ibidem;

[8] Robert C. Lieberman, „Why the Rich are Getting Richer. American Politics and the Second Gilded Age”, Foreign Affairs, Vol.90, No. 1, January – February 2011;

[9] Jerry Z. Muller, art.cit.;

[10] Jerry Z. Muller, art.cit.;

Ultima ora:

ObservatorȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

PoliticIon M. Ioniță: Ce efecte are demisia președintelui?

EconomieRăzvan Popescu: ROMGAZ a publicat rezultatele operaționale cheie preliminare aferente anului 2024

ExternIulian Chifu: Cursa pentru partenerul de coaliție al PAS-ului Maiei Sandu la generalele din Republica Moldova

SocialAndrei Caramitru: Studiu despre analfabetismul funcțional

EvenimenteRadu Puchiu: Extrem de onorat că am avut ocazia să moderez primul Aspen Dialog din acest an – The Power of Convening in Turbulent Times

EditorialȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

CulturaIonuț Vulpescu: Podcast – invitat, actorul Constantin Dinulescu (sezonul 5, episodul 1)



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe