Cel mai frecvent, atunci când se vorbeşte de transatlantism, se evocă subiecte de securitate europeană şi internaţională, fiind pus în prim plan NATO.

Câteodată se adaugă şi parteneriatul strategic UE-SUA. Aceasta cu deosebire în contextul reuniunilor bilaterale sau când se caută soluţii comune în negocierile comerciale internaţionale.

Ori atunci când se asumă responsabilităţi globale care interesează partenerii de pe ambele părţi ale Atlanticului. Am scris adesea despre transatlantism, dar cred că nu am insistat suficient asupra chestiunilor de piaţă, ceea ce este un enorm neajuns şi o sugestie de luat în seamă pentru adoptarea unor soluţii pe care le-a generat actuala criză financiar- economică internaţională, atât în UE cât şi SUA.

Mărturisesc că am revenit asupra acestei teme sensibilizat fiind de o analiză foarte recentă a profesorului Daniel S. Hamilton (SUA), dar şi de căutările febrile ale UE şi SUA în Asia, Africa, America Latină în vederea intensificării relaţiilor comerciale şi economice cu aceste zone. De la bun început precizez că respectivele orientări sunt obiectiv îndreptăţite şi ele merită a fi continuate şi fructificate. Dar, vorba profesorului Hamilton, este raţional să gândeşti şi la potenţialul UE de a intensifica „legăturile organice” cu America de Nord. Cu atât mai mult cu cât relaţiile dintre cei doi actori transatlantici, după al Doilea Război Mondial, au produs rezultate benefice bilaterale şi globale. Să menţionăm că cele două entităţi parteneriale au deţinut jumătate din venitul global, iar în materie de schimburi comerciale, investiţii, inovatii, norme şi standarde comerciale internaţionale fiecare este principalul partener al celuilalat.

Acum, când o problemă vitală pentru UE şi SUA este înscrierea în topul global al competitivităţii, cei doi actori ar trebui să asume o competiţie globală prin cooperare, coordonare şi convergenţă, iar nu prin dispute şi câteodată chiar „războaie” comerciale sau monetare. Căci, până la urmă, preferinţele investiţionale reciproce sunt vizibile şi chiar aspiraţia de integrare economică transatlantică se manifestă în diferite sectoare. Şi este evident că economiile din UE şi SUA sunt cele mai deschise, dar fără a profesa totală libertate una faţă de cealaltă.

Studii din ultimii ani arată că impactul deschiderii mutuale a Pieţei Unice a UE şi a pieţei continentului nord-american ar fi un câştig enorm pentru corporaţii şi IMM-uri, ar echivala cu a da fiecărui european şi american valoarea unui salariu suplimentar pe un an de zile, în durata unei vieţi active de muncă. Realizarea unor înţelegeri tarifare, alinierea legislaţiei în domenii de interes mutual, stabilirea unor opţiuni comune pentru a asigura acceptarea internaţională a unor standarde globale în arii precum protecţia proprietăţii intelectuale, siguranţa alimentelor şi consumatorilor, achizitii publice etc. ar trebui să fie preocupări permanente ale agendei parteneriatului strategic UE-SUA, finalizate în rezultate concrete şi rapide.

Statornicind o piaţă transatlantică, cu scopul clar de a se înscrie ascendent pe traiectoria post-criză a competitivităţii globale, nu înseamnă abandonarea obiectivelor interne ale celor două entităţi de restructurare a propriilor economii şi pieţe. Dacă ne referim la UE, participarea la construcţia pieţei transatlantice ar trebui să impulsioneze decisiv aspiraţia modernizării interne, deodată cu participarea la gestionarea interdependenţelor globale. Desigur, UE are obligaţia să decidă rapid calea/modelul dezvoltării durabile, care să decurgă firesc din redresarea post-criză.

Ar fi necesar ca UE să insiste asupra creşterii productivităţii în toate sub-regiunile sale şi îndeosebi în aria sudică. Mult aşteptata legislaţie de modernizare a Pieţei Interne se cere a fi aplicată repede la nivelul statelor membre şi ramurilor economice. Atenţia îndreptată către Piaţa Unică Digitală şi piaţa energetică europeană, către piaţa serviciilor, a cercetării/inovării ar aduce importante atu-uri economiei europene. Şi ar repoziţiona-o favorabil în lumea multipolară de mâine, în care va întâlni noi centri de putere economică şi politică, într-o efervescenţă a conectivităii şi competitivităţii globale.

România, ca stat membru al UE şi partener strategic al SUA, ar putea contribui la constituirea pieţei transatlantice şi ar avea importante beneficii dintr-o implicare dinamică într-un asemenea proiect. Aceasta deoarece şi-a creat o adevărată dependenţă faţă de Piaţa Unică a UE, iar în ceea ce priveşte parteneriatul strategic cu SUA, acesta a primit o mai mare greutate în sectorul securităţii internaţionale, amplificarea raporturilor economice, comerciale, investiţionale rămânând un deziderat cu acoperire mai mult retorică decât factuală.

În plus, o integrare transatlantică mai pronunţată ar convinge şi zona vecinătăţii europene că nu mai este loc de pendulare între capabilităţile de pe cele două maluri ale Atlanticului, acestea participând convergent la producerea beneficiilor globalităţii.

Articol postat pe www.adevarul.ro