de Vintilă Mihăilescu
Zilele trecute s-au încheiat înscrierile la masterul de antropologie de la SNSPA. Spre surprinderea mea, au fost mult mai mulţi candidaţi decît m-aş fi aşteptat pe această secetă demografică a unei Românii care a trecut, în doar cîţiva ani, de la doi copii la un copil pe familie. Adevărata surpriză a fost însă alta: media de vîrstă a noului „contingent“ de masteranzi e undeva pe la… 40 de ani. Şi nici un „student“, adică cineva care tocmai să fi terminat facultatea! Mai mult, veniţi din toate domeniile cu putinţă, toţi cei înscrişi au în spatele lor o experienţă bogată spre debordantă. Şi toţi au declarat, într-un fel sau altul, că această alegere neobişnuită a masterului de antropologie constituie pentru ei un soi de „probă de maturitate“. Adică? Ce s-a întîmplat oare? – ne-am întrebat toţi cei care predăm la acest master. Şi am realizat că semne prevestitoare în acest sens au existat deja de vreo doi-trei ani.
Mi-am adus aminte atunci de o statistică îngrijorătoare, pe care am mai citat-o cu altă ocazie: în 1967, 86% din studenţii americani considerau că a avea o filozofie personală despre sensul vieţii este important; în 2012, mai rămăseseră doar 46%. Nu ştiu cum stăm noi astăzi, dar judecînd subiectiv, doar după experienţa mea didactică, n-aş fi înclinat spre optimism… Am realizat însă de-abia acum că acest „dezinteres“ nu este chiar ceea ce pare la prima vedere. De fapt, este mai degrabă o amînare a interesului pentru sensurile mari ale lumii şi ale vieţii, interes care a venit totdeauna odată cu „maturitatea“; doar că aceasta a fost amînată, la rîndul ei, în ultimele decenii şi începe cam după treizeci de ani… Schimbarea este însă notabilă şi cu alt gen de consecinţe decît presupusa „inapetenţă pentru cultură“ a tinerei generaţii. Dacă, în mod „tradiţional“, tinerele generaţii porneau în viaţă de la căutarea unor experienţe cu rost, acum ele încep, mult mai tîrziu, să caute un rost în experienţele deja acumulate. Învăţămîntul le oferă liste tot mai cuprinzătoare de oportunităţi de studiu, iar Erasmus îi trimite oriunde doresc în Europa. Piaţa îi încurajează şi ea prin ceea ce Pine şi Gilmore au acreditat deja de ceva vreme ca fiind o „economie a experienţei“: ceea ce cumperi nu se mai rezumă la a fi o „marfă“, ci trebuie să fie, pe cît posibil, şi o „experienţă de neuitat“. Cultura autenticităţii, pe care Charles Taylor o consideră specifică vremurilor noastre, aproape că îi constrînge să-şi caute „eul autentic“ şi să ajungă la „împlinirea de sine“; iar pentru aceasta, fiecare începe cît mai curînd lista lungă de experimentări de sine şi acumulare de experienţe ale sinelui. Şi aşa mai departe… Doar că, la un moment dat, viaţa le aduce nota de plată: şi ce-i cu toate acestea? So what / what next?
De ce ar putea/trebui taman antropologia să le aducă un răspuns la aceste întrebări existenţiale, nu ştiu. Există însă (cel puţin pe moment şi aici, la noi) o certă magie perversă a antropologiei: magie, căci fascinează ca şi cum ar fi un soi de rezervor de înţelepciune ezoterică; perversă, căci fascinează mai mult ca magie decît ca ştiinţă. Rezultatul este că atracţia pentru antropologie creşte, iar numărul antropologilor scade (căci nici unul dintre aceşti candidaţi existenţiali nu va deveni un antropolog profesionist!). Pe de altă parte însă, această fascinaţie bizară pentru antropologie corespunde unei dorinţe sincere şi profunde de care nu ai cum să nu ţii cont.
Tot zilele acestea, am participat la lansarea volumului Superscrieri. De data aceasta, fascinaţia a fost a mea: incredibil de mulţi „tineri“, extraordinar de multă creativitate, o uriaşă forţă de evocare a scrierilor. Jurnalismul narativ pus în scenă de Fundaţia Friends for Friends (dar şi de alte iniţiative similare) este şi el un soi de căutare a sensului după acumularea unor experienţe de jurnalist mai mult sau mai puţin dezamăgitoare: am văzut şi am auzit o groază de lucruri, am scris despre ele, am publicat, am comunicat; dar chiar am avut timp să înţeleg, chiar am avut posibilitatea să comunic? Ce rost au avut toate acestea, ce sens au ele atît pentru mine, cît şi pentru public?
De ce taman „jurnalismul narativ“ ar trebui să fie răspunsul la toate aceste frămîntări, nu ştiu nici asta, dar lucrurile par să se lege.
Suprapunîndu-se în mintea mea în timp ce aşteptam la un stop, aceste două „evenimente“ au născut din tenebrele inconştientului o sintagmă care m-a făcut să deschid brusc ochii a încîntare: antropologie narativă. Nu ştiu încă ce ar putea să însemne aceasta sau cum ar trebui să arate, dar îmi este clar că răspunde, deocamdată difuz, unor nevoi convergente. Sună cutremurător, dar cred că tocmai despre asta e vorba: nevoia complementară de înţelegere a lumii şi a sinelui. Numitorul comun este comunicarea, căci fără a reuşi să comunici în cunoştinţă de cauză cu lumea, nu poţi ajunge la cunoaşterea de sine; şi invers. Iar pentru toate acestea, simpla acumulare de „experienţe“ nu este suficientă!
Şi totuşi, de ce ar fi nevoie de aşa ceva sau, mai precis, de ce mai ales acum? Pentru că lumea a devenit din ce în ce mai opacă, iar eul – din ce în ce mai transparent: nu mai vedem lumea decît în mozaicul aleator al evenimentelor de moment, iar în casa sinelui nu mai locuieşte nimeni, doar pachete şi pacheţele de experienţe disparate zac răspîndite pe duşumelele goale. Putem să relatăm despre toate acestea, să ni le amintim sau să le evocăm, dar comunicarea s-a golit de sens, rămînînd doar o colecţie de anecdote.
Bine, fie! Dar ce ar putea să facă, în acest caz, „antropologia narativă“? Nu mare lucru, desigur. Şi, oricum, e mai mult un soi de „nume de cod“ decît o întreprindere concretă. S-ar putea imagina totuşi şi o antropologie narativă ca demers real. La mijloc de drum între antropologia academică şi jurnalismul narativ, deschis unui public mai puţin academic, aceasta ar putea extinde şi adapta la mijloacele actuale de comunicare tradiţionala vocaţie de „traducere“ pe care o are antropologia. Privirea antropologică, numită tehnic „observaţie participativă“, ar permite să vedem dincolo de opacitatea lumii şi de „evidenţele“ simţului comun, tot mai reduse la stereotipurile împărtăşite mediatic. Scrierea jurnalistică ar permite apoi ca aceste observaţii să fie împărtăşite comprehensibil oricărui public interesat, nu doar celui avizat. Amfibia mediatică a antropologiei narative ar ajuta astfel lumea şi individul să se cunoască şi recunoască reciproc.
N-ar fi rău!…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, Bucureşti, 2014.
dilemaveche.ro