2) Dacă ar fi să discutăm în acest plan, academic (ceea ce, evident, nu este cazul să facem într-o revistă venerabilă, dar de cultură generală, adresată publicului larg), primul lucru pe care ar trebui să-l fac ar fi, inevitabil, să reiterez – reformulînd-o – afirmaţia referitoare la „psihologia poporului“: nu că nu există o „psihologie a poporului“, ci că aşa ceva nu se mai practică de mult timp, nicăieri,ca atare. Categoria epistemologică „psihologia poporului“ nu există nici în bibliografia dumneavoastră şi nici măcar în unul dintre articolele publicate de dumneavoastră în străinătate. Nu există altă psihologie a popoarele decît cea „veche“ – cu care, evident, nici dumneavoastră nu sînteţi de acord! Dar, da, există sute şi sute de abordări mai mult sau mai puţin recente, care construiesc, aparent similar, factori, tipuri, profiluri colective, chiar şi referitoare la „caracterul naţional“ (care însă, în filiera anglo-saxonă, a însemnat şi mai ales înseamnă în prezent puţintel altceva), şi cu care, evident, şi eu sînt de acord (deşi nu am predat etnopsihologia decît 15 ani şi chiar dacă, faţă de unele sau altele, am o reţinere sau alta). Despre acesteas-ar putea dezbate, academic, la nesfîrşit; psihologia poporului este însă doar istorie.

3) În sfîrşit, mă obligaţi să ridic o problemă pe care am preferat, colegial, să o trec sub tăcere: de ce, fiind un specialist recunoscut, care practică o psihologiemodernă şi care a publicat în străinătate articole în care nu există nici o urmă de „psihologia popoarelor“, atunci cînd vă adresaţi publicului din ţară, o faceţi tocmai sub titlul de „psihologia poporului român“? Academic, un asemenea titlu este în contradicţie şi cu „psihologia modernă“, şi cu propriile dumneavoastră afirmaţii. Să fie vorba de o aducere la zi a acestei viziuni, o „modernizare“ a ei, cum sugeraţi în articolul din Dilema veche? O asemenea teză este însă, în cel mai bun caz, discutabilă: ori este psihologia popoarelor – şi atunci e „veche“ –, ori este una sau alta dintre abordările „moderne“ –, şi atunci pur şi simplu se cheamă altfel şi este altceva. Este vorba atunci, mai degrabă, de o satisfacere a nevoii publicului autohton, dezorientat şi în criză de identitate, de a-şi (re)găsi o imagine edificatoare în „psihologia poporului“? Se pare că da. Ar fi – şi, iată, este! – o întreprindere de mare succes: caresser le chat dans le sens du poil – spun francezii. Nu discut (aici) cercetările prezentate în carte, ci doar gestul public de a le prezenta sub semnul „psihologiei poporului“. Or, ca psiholog cunoscător al românilor, nu se poate să nu fi ştiut de la început că aşa se va întîmpla, că orice veţi scrie sub un asemenea titlu nu va schimba convingerile şi căutările publicului, ci, dimpotrivă, va întări exact această mistică a poporului, de care acesta încă are nevoie. Aşa că aţi oferit, practic deliberat, motiv de jubilaţie tuturor celor care nu vă citesc, dar vă citează. Aţi cedat pieţei şi v-aţi marketizat un produs nou sub un brand vechi, cu mai mult succes la public. Cu aceasta, ne aflăm deja în alt registru, nu academic, ci etic; iar eu nu cred că un asemenea demers este corect!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, Bucureşti, 2014.