O cercetare a Elenei Trifan, tocmai finalizată într-o teză de doctorat, m-a pus însă pe gînduri și m-a obligat să privesc lucrurile din altă perspectivă – și, în consecință, să văd și alte aspecte, la care nu mă gîndisem pînă acum.

Să începem cu începutul: despre ce este vorba, de fapt, în cazul „dezvoltării personale“? „Sintagma «dezvoltare personală» se referă la acțiuni direcționate întreprinse de o persoană cu scopul autodefinit de a se îmbunătăți“ – răspunde Trifan. Da, evident – mi-am spus eu. Doar că, după cum atrage atenția și autoarea, această „invenție recentă“ face atunci parte din ceea ce Michel Foucault numea „tehnologiile sinelui“. Acestea, explică filozoful francez, „permit indivizilor să efectueze, singuri sau cu ajutorul altora, un anumit număr de operațiuni asupra propriului corp și suflet, asupra gîndurilor, comportamentelor, asupra modului lor de a fi; să se transforme în așa fel încît să atingă o anumită stare de fericire, de puritate, de înțelepciune, de perfecțiune sau de imortalitate“. Sfera de cuprindere se deschide astfel, brusc, la întreaga istorie a omenirii. Putem – și trebuie – să urcăm, în consecință, pînă la maieutica socratică, de pildă, realizînd astfel că aceste „tehnici ale sinelui“ au fost dintotdeauna dialogale – deci nici tehnicile actuale de dezvoltare personală nu sînt doar o „externalizare“ recentă, cum afirmam eu. Toate societățile și toate epocile au practicat o formă sau alta de „dezvoltare personală“, după chipul și asemănarea lor, după valorile și nevoile proprii și specifice. Așadar, nimic nou sub soare. Și totuși…

Citiți continuarea articolului semnat de Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche aici