OraNoua.ro
Publicat în 16 septembrie 2015, 19:34 / 229 elite & idei

Vintilă Mihăilescu: Povestea celor trei flori de omag

Vintilă Mihăilescu: Povestea celor trei flori de omag
de Vintilă Mihăilescu 
Dragă Bruno,
Îmi place foarte mult povestea ta cu „ataşamentul“ (în franceză, attachement sună mai subtil…). Mă rog, ştii şi tu că nu eşti primul, tu, Bruno Latour, care abordează problema, şi nici singurul, sînteţi deja un mic grup; dar asta e mai puţin important. Ceea ce voiam să-ţi spun este că zilele trecute am avut un vis care m-a făcut să mă gîndesc la tine. Dă-mi voie, aşadar, să ţi-l povestesc.
Ani la rînd, cînd eram mai mic şi mergeam în fiecare vară cel puţin o lună pe munţi, cu ai mei, aveam un loc preferat unde puneam cortul, pe malul lacului Cîlcescu. Era acolo şi un izvoraş care şerpuia pînă la lac, printre pîlcuri de flori de omag. Cum îţi spuneam, zilele trecute am avut în vis imaginea de o claritate uluitoare a trei flori de omag, aplecate deasupra apei. Tot în vis, mă vedeam privind această imagine, cu lacrimi în ochi. Nu, nu era acea simplă nostalgie, lacrimile mele nu erau nici de regret, nici de fericire, ci de regăsire: acele trei flori eram eu!

Impresia a fost atît de puternică, încît cîteva zile la rînd am continuat să privesc în jur sub imperiul ei. Sînt la Buşteni, ştii, şi în faţa casei se înalţă, falnice, stîncile Bucegilor; toată lumea se uită la ele cu admiraţie. Am realizat atunci că doar eu stau cu spatele la Bucegi şi privesc fericit, în direcţia opusă, păşunile alpine de pe Sorica. Bucegii nu sînt ai mei, Sorica este însă în mine. De fapt, păşunea alpină, ca atare, este peisajul meu interior. De multe ori m-am visat vacă, stînd cu ochii blînzi aţintiţi în gol şi rumegînd în pace pe aceste tăpşanuri. Chiar cred că, în fiinţa mea profundă, sînt puţin vacă!…

Seara m-am plimbat cu Ana, ca de obicei, pe „traseul scurt“, de-a lungul unor case vecine. Tot ca de obicei, priveam amîndoi doar terasele unde ar fi minunat să-ţi bei cafeaua de dimineaţă: clădirile erau simple anexe ale teraselor, iar acestea – doar aşezări ale voluptăţii mele de cafegiu.
Mi-au revenit astfel, de-a lungul zilelor, o sumedenie de astfel de vise cu ochii deschişi: terasa însorită din orice oraş prin care am trecut, drumul forestier, care se întinde alb şi pustiu de-a lungul unei văi din toţi munţii văzuţi vreodată, luminişurile cu hribi de la Obîrşia Lotrului, pe care le caut din priviri oricînd mă plimb pe munte, şi multe altele asemenea. M-a surprins, la un moment dat, apariţia unui fotoliu generos de piele, aşezat lîngă un şemineu, dintr-o poză ilustrînd „intimitatea burgheză“, pe care mi l-aş fi dorit atît de tare să fie al meu, încît a rămas o parte din mine. Am revenit apoi în toate colţurile intime ale caselor pe unde am locuit. De aici, am ajuns la sistemul de sensuri pe care Adam Drazin, un amic englez, antropolog, l-a descoperit în jurul obsesiei româneşti de care nici un român nu e conştient: îngrijit. O casă trebuie să arate îngrijit, ceea ce presupune grija şi îngrijorarea permanentă a locatarului ei, care o va îngriji în consecinţă. De ce? Ca să fie acasă, adică el + casă. Despre prieteni şi întîmplări, despre cîinele Bozo şi motanul Cănuţă, nu-ţi mai povestesc, că e banal. Dar, vezi tu, eu cred că sufletul e un peisaj.
Să ne întoarcem însă la visul care m-a făcut să-ţi scriu această scrisoare. În termenii tăi sofisticat de sugestivi (ceea ce am admirat totdeauna la voi, intelectualii francezi, este capacitatea orgolioasă de a căuta totdeauna le mot juste), cred că visul acesta ar putea fi tradus astfel: imaginea florilor mă face să plîng sau oare eu deplîng imaginea florilor? Nici una, nici alta, şi una, şi alta – ai răspunde tu, sibilinic. Ceea ce există aici este „ataşamentul“ dintre una şi alta. Iar omagul este un „fetiş“, ai explica, probabil, tu. Îmi aduc aminte de o frază de-a ta, care pare să se potrivească aici: „Problema fetişurilor este centripetă atît în raport cu subiectul, cît şi în raport cu obiectul“. Adică, mai pe înţelesul meu, la început a fost relaţia (e mai complicat, ştiu, dar nu e cazul acum să fac o exegeză a ideilor tale, ci doar să-ţi povestesc visele mele). E ca şi cu iubirea, aş zice: dincolo de iubiţi, de eu care o iubesc şi ea care mă iubeşte, există iubirea care ne implică deopotrivă pe amîndoi. Cam aşa şi cu peisajul: nu este nici natura din faţa mea, nici subiectivitatea din mine, ci ataşamentul care le cuprinde şi le transfigurează mutual pe ambele. De aceea îţi spuneam, sibilinic, la rîndul meu, că pentru mine sufletul este un peisaj. Tu mergi mult mai departe, vrei să demolezi epistemologii şi vezi în obiectele-fetiş ale existenţei noastre o ieşire din dihotomiile modernităţii. Spuneai undeva că acestea constituie cele două mari idiomuri, „cel al libertăţii şi cel al alienării, care permit evitarea straniei poziţii a «obiectelor-fetiş», capabile să te facă să faci lucruri pe care nici persoanele, nici obiectele nu le stăpînesc“. Iar mai departe, trăgeai o concluzie care îmi place: „Mi se pare că toată această gîndire a fetişurilor ne eliberează de gigantomahia libertăţii împotriva alienării: problema care se pune nu mai este de a şti dacă trebuie să fii liber sau ataşat, ci dacă eşti bine sau rău ataşat“. Mi se pare o post/anti-carteziană/modernă revenire la… animism. Îmi place!
Nu mă înţelege greşit, dar cred că tu afirmi, pe această bază, că nu am fost niciodată moderni, pentru că tu nu ai fost niciodată… bătrîn. Căci orice bătrîn ştie acest lucru, fără să-l cunoască. Eu, dimpotrivă, printr-o ciudată întîmplare a sorţii, aproape că m-am născut bătrîn. Aveam doar vreo paisprezece ani, cred, cînd am scris primul meu text: „Apologia tabietului“. Era o reacţie, total anapoda, la apologia total opusă a adolescenţei, scrisă de Mircea Eliade. Eu eram adolescent, dar mă visam bătrîn… Iar acum îmi dau seama că prin „tabiet“ eu înţelegeam, de fapt, un soi de naştere asistată a „ataşamentului“ despre care vorbeşti tu: prin tabiet te ataşezi şi eşti ataşat de ceva care devine tu.
Aş putea acum să adaug, pe urmele tale, într-un fel, că nu avem tabieturi, ci sîntem tabieturi. Drept care problema, cum zici tu, nu este dacă sîntem liberi sau dominaţi în raport cu aceste tabieturi, ci dacă aceste tabieturi sînt bune sau rele. Vorbind despre visul meu, nu am avut imaginea florilor de omag, ci sînt acel vis, dimpreună cu omagul din el: cele trei flori de omag sînt parte a peisajului sufletului meu – sau, mai corect, a peisajului care este sufletul meu.
Ce voiam să-ţi spun, de fapt, este că prefer totuşi omul-tabiet faţă de obiectul-fetiş. Ai putea să-mi explici de ce?
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, Bucureşti, 2014. 
dilemaveche.ro

Ultima ora:

ObservatorMihai Toader-Pasti: Nu m-am mai simțit așa pesimist politic de când cu OUG13

PoliticMihai Toader-Pasti: Nu m-am mai simțit așa pesimist politic de când cu OUG13

EconomieCosmin Ghiță: Avem în derulare investiţii de 9 miliarde de euro şi ne dorim să identificăm tineri pasionaţi şi dedicaţi pe care să îi sprijinim să ajungă experţii de mâine şi să îi păstrăm în ţară

ExternBogdan Aurescu va participa la a 76-a sesiune a Adunării Generale a ONU

SocialGeorge Butunoiu: Asistentă de 47 de ani sau de 26?

EvenimenteVictor Vevera a participat la ședința Directorilor Generali ai Aeroporturilor din România

CulturaMireille Rădoi, Flaviu George Predescu: Lansare de carte „O dimineață de sâmbătă”, dedicată lui Bogdan Gavrilă | Strada de C’Arte

EditorialCristian Unteanu: Dincolo de scandalul cu submarinele, avem încleştarea geopolitică pentru controlul pieţelor mondiale



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe