Publicat în 12 august 2015, 18:23 /
608 elite & idei
Vintilă Mihăilescu: Tradiţii şi psihologie

de Vintilă Mihăilescu
Şcoli de vară în diverse sate, proiecte de dezvoltare locală, intervenţii de reabilitare a unor obiective patrimoniale… Am fost la cîteva dintre ele, am ratat multe altele la care am fost invitat, dar nu am mai reuşit să ajung. Par să fie tot mai multe astfel de iniţiative – ceea ce este, desigur, foarte bine. Ceva rămîne însă comun şi recurent în majoritatea acestor cazuri: un paradox şi o neînţelegere. Un paradox (cel puţin aparent), căci primii care au renunţat la tradiţii, iar acum sînt indiferenţi, dacă nu chiar ostili „păstrării“ lor, sînt chiar posesorii acestor „tradiţii“, localnicii; apărătorii sînt străini de loc sau „fii ai satului“ care au părăsit locul cu decenii în urmă. Şi o neînţelegere, mutuală: pe de o parte, cum e posibilă atîta nepăsare, ba chiar distrugere a tradiţiilor de către localnici?; şi, de partea cealaltă, ce vor ăştia de la noi, ce au împotrivă să trăim şi noi ca toată lumea? La toate acestea se adaugă faptul că autorităţile locale sînt şi ele, de regulă, „localnici“, adică gîndesc exact la fel ca aceştia, doar că sînt mai egoiste şi mai hrăpăreţe. Din această perspectivă, dacă veneticii iubitori de tradiţii pot fi consideraţi „preoţi ai patrimoniului“, localnicii sînt, de regulă, „agnostici“, iar autorităţile locale sînt de-a dreptul „atei“ convinşi. Între toţi aceştia este foarte greu să se lege o comunicare şi cu atît mai puţin o înţelegere!
Şi atunci, ce-i de făcut?
Mai întîi, trebuie înţeles de unde vine această distanţare de „tradiţii“ – ceea ce presupune cercetare sau măcar un efort consistent de privire şi din punctul de vedere al celorlalţi, nu doar dat cu părerea sau admonestări principiale. Ceea ce va ieşi la iveală este relativ banal şi, dacă se renunţă pentru o clipă la monopolul normativ (numai noi ştim ce e bine şi frumos), relativ uşor de înţeles. Căci nu este vorba, de fapt, despre vreun refuz al tradiţiilor, ci doar despre o nevoie îndelung reprimată de modernizare. Iar aceasta înseamnă pur şi simplu dorinţa de a fi „în rînd cu lumea“, de a avea şi a face ca toată lumea „modernă“, de la oraş, din ţările civilizate, de la televizor… Este o nevoie de emancipare, de schimbare a statutului marginal şi marginalizat de „ţăran“, de individ „de la coada vacii“ şi de recunoaştere publică a acestei reuşite sociale. Într-un fel, toţi aceşti localnici în căutare de emancipare nu fac decît să pună în practică, sui generis, ceea ce clama Noica – din cu totul alte motive – prin 1940: „Nu mai vrem să fim eternii ţărani ai istoriei!“. Ei bine, nici ei nu mai vor! Preoţii patrimoniului şi-ar dori însă ca sătenii să rămînă aşa, măcar puţin, „eternii ţărani ai istoriei“… Dar acest lucru nu este nici posibil, nici corect. În consecinţă, orice proiect păstrător de tradiţii, care nu cunoaşte şi nu acceptă această premisă a nevoii de modernizare a „ţăranului tradiţional“, este nerealist şi, în ultimă instanţă, incorect.
Deci asta e, nu e nimic de făcut, trebuie să asistăm resemnaţi la distrugerea patrimoniului şi la dispariţia tradiţiilor?
Nu, dimpotrivă, trebuie făcut mult mai mult şi, mai ales, mai bine! Ca pretutindeni unde am fost prin ţară şi am văzut astfel de iniţiative sincere şi oneste de reabilitare rurală, localul trebuie reinventat! Dar nu de localnici, căci aceştia sînt primii care au renunţat la el (şi au avut motivele lor ca să o facă), şi nicipentru localnici (căci „activiştii“ îşi vor proiecta, probabil, propriile fantasme, iar localnicii, probabil, nu îi vor înţelege şi îi vor suspecta că au alte interese, străine de ale lor), ci împreună cu localnicii. Conservarea ca atare este posibilă şi necesară doar în cazul marilor monumente, al „locurilor memoriei“ etc. – şi chiar şi aici este vorba despre o alegere şi o strategie, nu despre un imperativ absolut şi universal. În cazul vernacularului sătesc însă, al meşteşugurilor etc., tocmai conservarea lor cu orice preţ într-un sat încă viu şi dinamic este cea care riscă să piardă totul – sau să transforme totul într-un fake sau într-o dioramă.
Făcînd o distincţie puţin forţată, nu de conservarea, ci de păstrarea tradiţiilor avem nevoie, înţelegînd prin aceasta din urmă reinventarea lor dimpreună cu reinventarea localului de care aparţin. Altfel spus, este frumos să reabilitezi o minunată bisericuţă sau o frumoasă casă veche, dar este inutil dacă pentru comunitatea respectivă nici biserica, nici casa nu mai au nici o valoare, nici un rost şi le vor lăsa din nou să se năruie. Principiul trebuie să salvăm ceea ce dispare ca să nu se piardă nu este nici suficient, nici realist. Timpul trece şi multe dispar, dispar oameni, dispar clădiri, dispar obiceiuri; ceea ce păstrezi este o alegere – şi e nevoie de multă prudenţă în a defini ce anume e de păstrat şi mai ales de ce,astfel încît să (re)faci un „spirit al locului“ împărtăşit şi promovat de oameni ai locului. A „păstra“ tradiţiile înseamnă astfel, în primul rînd, a reda o valoare acestor obiecte în capul oamenilor de acum, în condiţiile vieţii lor actuale. Trebuie să le găseşti un rost în contextul dat şi să-i faci şi pe oameni să înţeleagă care este acest sens. Dar nu poţi să le impui, să alegi tu în locul lor ce anume trebuie să păstreze – chiar dacă adesea e bine să le propui ce ştii că este frumos şi bun, căci ei s-ar putea să fi uitat. Pe scurt, intervenţiile de acest gen sînt, mai întîi de toate, psihologie, intervenţii asupra oamenilor şi doar apoi intervenţii asupra obiectelor, a produselor lor „tradiţionale“. Există tradiţii, mai vechi sau mai noi, acolo unde oamenii sînt ataşaţi de acestea, se identifică măcar într-o anumită măsură cu ele, astfel încît practicarea tradiţiilor să fie o manifestare identitară sau măcar un act de prestigiu, recunoscut social.
Pentru aceasta, este nevoie adesea şi de un proiect economic integrat, şi de un „marketing al tradiţiilor“ foarte elaborat. Căci cum – şi de ce – ar face un sătean produse tradiţionale pe care nu are unde să le vîndă – sau le vinde în pierdere? Ce sens ar avea pentru alt sătean să-şi refacă gospodăria părintească dacă prestigiul şi turiştii merg împreună la casa făloasă a vecinului?
Nu, categoric, păstrarea tradiţiilor nu este un simplu act de conservare, o nobilă voinţă de salvare! Paradoxal, ea presupune şi o inovaţie de fiecare zi…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, Bucureşti, 2014.
dilemaveche.ro
Ultima ora:

ObservatorȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

PoliticIon M. Ioniță: Ce efecte are demisia președintelui?

EconomieRăzvan Popescu: ROMGAZ a publicat rezultatele operaționale cheie preliminare aferente anului 2024

ExternIulian Chifu: Cursa pentru partenerul de coaliție al PAS-ului Maiei Sandu la generalele din Republica Moldova

SocialAndrei Caramitru: Studiu despre analfabetismul funcțional

EvenimenteRadu Puchiu: Extrem de onorat că am avut ocazia să moderez primul Aspen Dialog din acest an – The Power of Convening in Turbulent Times

EditorialȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

CulturaIonuț Vulpescu: Podcast – invitat, actorul Constantin Dinulescu (sezonul 5, episodul 1)
Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe